Remember

Era toamna.O toamna ce urma unei veri de singuratate deplina, de tacere.Alesesem singuratatea, si tacerea din instinct, firesc, dupa multi ani de nesinguratate, ani frumosi si tristi, profunzi si neintelesi pe alocuri, minunati si extenuanti, al caror paradox il voi recunoaste fara tagada oricand.

Era, deci o toamna in care sperantele mele nu aveau culoare si nici entuziasm...parca nici nu stiam de existenta lor.Traiam fara sa caut nimic special, bucurandu-ma, in felul meu simplu, de ticaitul ritmic al ceasului de la mana.Intr-o seara din toamna aceea(se implineesc azi fix trei ani de atunci), cineva a aparut in viata mea nechemat.L-am primit tot din instinct, firesc, cu alaiul lui de ezitari, blocaje, ploi de stele, liniste, blandete, bunatate, nenumarate hoinareli, frumoase batai de inima.Am facut impreuna atatea lucruri pentru prima data, incat m-am intrebat adesea cu ce mi-am ocupat vremea pana sa fim impreuna.A fost liniste si soare, si pace!Si nu mi-a fost teama de departari!Niciodata!Departarile nu mi-au intunecat increderea, nu au risipit nici linistea, nici soarele, nici pacea...

E toamna din nou, a treia toamna pe care o sarbatorim impreuna si nu ma intreb prea insistent nici azi nimic.Exista acolo, sus, in spatiul acela aurit, desavarsit, o entitate uluitoare care cunoaste sufletele, si gandurile, numarul si culoarea zilelor ce vor veni.Caut cerul cu privirile senine si ii multumesc fara vorbe pentru toamna aceea si pentru toate toamnele ce au venit ca sa parguiasca, sa aureasca dupa legile lor fascinante gandurile fosnitoare ale copacilor mei roditori.

Desfac bagaje dragi şi…

 …refuz încă să cercetez copacii în căutarea  frunzei de aur…Refuz cu blândeţe, fără tristeţe,  să caut pe cer urmele zborului de păsări călătoare.Nu pot să ascult melodiile vrăjite despre toamnă, nu vreau să alung din sufletul meu ecourile verii şi încă mai port pantaloni scurţi şi bluze uşoare de pânză colorată.Am încă flori în grădină şi vreau… te implor, Doamne, mai lasă-mă… să trăiesc într-un colţ de vară!

Îmi va fi dor nebun de vacanţă!La Buşteni am lăsat multă bucurie, rugăciuni curate, bucăţi întregi de suflet, dar am luat cu mine atâtea  speranţe!Mănăstirea aceea dragă mie e un loc unde mă voi întoarce mereu cu drag. La Basarabov, în Bulgaria, în sălaşul acela sfânt croit în cenuşiul stâncilor, am învăţat o lecţie aproape tristă despre puterea sacrificiului, a autopedepsei, a dăruirii adevărate.

Îmi va fi dor cumplit, inuman,  de mare, de valuri, de zilele acelea lungi, fierbinţi, în care, jur, nu am vorbit nimic, decât în adâncul meu,  am ascultat marea şi soarele, şi vântul, şi adierile măslinilor, zilele acelea binecuvantate în care am fost stăpâna emoţionată şi tăcută a lumii aceleia albastre, aurii, albe, fermecate…

Îmi va fi dor de Sibiul înflorit, de poezia românească a străzilor lui.Îmi va fi dor şi de Viena care nu m-a putut înălţa pe culmi de bucurie, oricât soare, oricâtă Dunăre m-ar fi întâmpinat aici.Îmi va fi dor de toate dealurile şi grădinile idilice ale Germaniei.

Nici nu ştiti ce dor îmi va fi de Franţa!De noaptea aceea în care am hoinărit prin Paris cu o dorinţa unică:idealele ,,crepes” cu pui şi cu brânză! Dar mai ales de Valea Loirei, cu toate castelele ei uluitoare!Uluitoare!Uluitoare!Nu voi fi în stare să uit prea curând sosirea în Chambord, momentul acela în care a apărut brusc  înaintea privirilor mele castelul:s-a oprit timpul în loc, emoţia mi-a sugrumat vorbele şi ochii mi s-au umplut de lacrimi!Mi-am şoptit cu un tremur în  suflet: Doamne, e atâta frumuseţe pe lume!Îmi voi aminti cu drag Orleansul, oraşul Blois, cetăţile, zidurile, domeniile  acelea fascinante ce ţin tovărăşie Loirei şi despre care am citit în cărţile ce mi-au vrăjit anii, ce mi-au umplut muulte dintre nopţile adolescenţei mele.Îmi voi aminti cu nostalgie, voi povesti oricui va dori să mă asculte despre satele acelea franţuzeşti în care era o provocare alergarea prin labirint din fiecare vineri, satele acelea  cu grădini, cu fân cosit, despre casele cu obloane colorate,.O să duc mereu cu mine amintirea acestor locuri unice în lume, unice în sufletul meu.

Îmi va fi dor de zilele sau de serile petrecute pe terasă, cu gândurile acasă, peste  mii de kilometri distanţă.Îmi va fi dor-dor-dor colosal de Brugges, colţul meu de poveste, în care vă implor să mergeţi măcar o dată în viaţă ca să vă fermecaţi sufletele!Îmi va fi dor de Bruxelles, de vafele cu cicolată!Îmi va fi dor de toate zilele în care m-am trezit după prânz, de jocurile de remi cu Robert!Îmi va fi dor frumos şi de zilele de singurătate deplină,petrecute acasa,  în care nu am avut grija curgerii timpului, neluând în seamă nici răsăritul, nici alunecarea în noapte.

Nu vreau să accept încă ce-mi spune calendarul, Nu pot să iau în seamă veştile despre ploile ce vor veni.În mine mai sclipeşte un strop de vacanţă...Îmi va fi dor de hoinăreli….Îmi va fi dor de vară…şi, cred că îmi va fi dor şi  de tine…  

   

Cum să vă spun…

...oricâte întâmplări, gânduri, vremuri mă vor fi traversat, există certitudini pe care nimeni nu le-a putut schimba în mine.Una dintre aceste constante este o iubire tulburatoare,  necondiţionată: iubesc marea!Am adorat-o de când mă ştiu, cu intensităţile, nuanţele, trăirile specifice fiecărei vârste. Oriunde am  întâlnit-o, am trăit aceeaşi poveste care nu are loc în vorbe pământeşti, am râs şi am plâns alergând către ea, şi, poate greşesc, dar am crezut mereu ca şi ea se îndreaptă cu albastrul ei spre mine…În anii copilăriei, dinspre mare îmi veneau toate zâmbetele jocurilor nesfârşite în valuri.În adolescenţă, am pornit să o iscodesc în taină, iar inima mea a început uşor, uşor, să înveţe cadenţa secretă şi nemuritoare  a valurilor ei.Nu voi putea abandona uitărilor niciun răsărit de soare trăit la Eforie, la Neptun sau în Vama-Veche, dar mă simt mică şi incapabilă să aleg vorbele potrivite să învie pentru oricine ar citi aici  măreţia înălţării zorilor.Apusurile de la ţărmul grecesc mi s-au părut poezii desăvârşite, iar primăverile uluitor de frumoase petrecute în Olanda, sau pe ţărmurile belgiene  m-au îmbogăţit peste măsură.(Aici am întâlnit obiceiuri străine de cele din România, Bulgaria, Grecia:oamenii nu caută prezenţa mării pentru a se bronza pe şezlonguri colorate; ei vin aici în toate anotimpurile pentru relaxare, plimbări, picnicuri).

Oriunde am întâlnit-o, marea m-a făcut stăpână peste lume, peste ani, peste sufletul meu, peste toată zarea…iar în anii maturităţii, dragostea pentru ea mi se pare frumoasă, strălucitoare, hipnotizantă.

În vara acesta, marea s-a întrecut pe sine.Am întâlnit-o în zori, pe o insulă grecească…Apoi, zile întregi, nesfârşite, nu am căutat nimic, decât atingerea aurie a nisipului, miresmele stranii ale vântului, şoaptele vrăjite ca un descântec neştiut decât de mine al valurilor.Am tăcut atât de mult, încât şi tonul vocii mele îmi ajunsese straniu, străin, inoportun.Am tăcut şi am ascultat toate gândurile pe care marea mi le-a trezit, le-a răscolit, le-a colorat şi le-a dat puls.Singura mea bucurie curată  a fost alunecarea valurilor către stâncile albe, poleite cu soare curat, bucurie pe care am gustat-o simţind că o merit, pentru că o trăiesc fericită, recunoscătoare din toată fiinţa mea.În nopţile calde, legănate de brize fermecate, am adormit simţindu-i adierile albastre, misterioase ce făceau să tremure  perdelele uşoare de voal sidefiu ce mărgineau balconul camerei învecinate cu scoicile, cu apele, cu luna…Nu am căutat plaje aglomerate, m-am mulţumit cu locurile aproape pustii, animate de vântul prietenos cu ramurile tinere ale măslinilor, de jocul razelor, dar mai ales de  glasurile argintate ale valurilor.Am hoinărit prin porturi, am trimis în largul seninului ei copleşitor speranţe agăţate de fiece catarg.Am colindat prin sate pescăreşti, în picioarele goale, cu părul mirosind a mare şi pielea arămită de soare, cu ochii într-o neobosită căutare  şi sufletul tare, tare răvăşit, încântată că nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu îmi ştie numele şi nici chipul...Pe stâncile acelea stropite frenetic şi dantelat de ape, m-am simţit ca un copil fericit şi emoţionat, adoptat pentru un anotimp, pentru o vară de mare şi de cer…

Cum să vă spun cât de mult iubesc marea?Cum să ştiu să pictez aici atâtea emoţii, energii, tăceri, vrajă, nebunie de simţuri?Nu sunt decât un biet om, am clipele măsurate, iar ea e  nesfârşirea…Marea m-a făcut stăpână peste mine, peste toată zarea…iar  dragostea pentru ea mi se pare  atât de frumoasă, strălucitoare, hipnotizantă  încât îmi simt sufletul … albastru!!Atât, atât de albastru!

E timpul vacanţelor...

E timpul vacanţelor, toate clipele risipite par aurite  prin gări, aeroporturi, pe străzi, în marile sau micile oraşe, la mare sau la munte, în şcoli, în birouri,  în gândurile, în sufletele, în privirile  oamenilor.E atmosferă însorită în toate fotografiile de pe facebook, unde toată lumea zâmbeşte larg ori şăgalnic dintr-un colţ de ţară, dintr-un colţ de lume, sau din odaia proprie, unde se răsfaţă cu doza de virtualitate  servită de tovărăşia computerului… Cert este că e rost de vacanţă prin timpul nostru…E o perioadă frumoasă, în care nu mă interesează prea tare cât e ceasul şi nici dacă e marţi sau joi…

Am hoinarit ceva vreme  şi m-am întors acasă(pentru o perioadă).Am adus cu mine, ca în fiecare an, bagaje…multe bagaje!Ştiu că o să îmi aşez gândurile, apoi o să scriu câte ceva despre clipele pe care eu le-am aurit…E un obicei pe care l-am deprins din anii copilăriei, o pornire lăuntrică ameţitoare.  De când mă ştiu am scris şiruri de gânduri…de când mă ştiu am scris despre ceea ce m-a emoţionat.Am scris despre excursiile mele, despre bucuriile privirilor mele (am scris şi în vacanţele în care nu am plecat nicăieri, despre locurile în care visam să ajung).Am scris în jurnale nenumărate, am scris pe file de agendă, pe foile cărţilor cu care am legat prietenii pe viaţă, am scris şi în sufletele celor cu care am împărţit aceleaşi locuri, clipe, idei, bătăi de inimi…Acum scriu în spaţiul drag al blogului meu.Cu mare convingere simt, chiar simt, că dacă fiecare dintre noi am povesti despre lucrurile, despre locurile care ne bucură, lumea ar fi mai bună.Îmi place să caut locuri şi oameni. Îmi place să vorbesc despre locuri şi oameni…cu simplitatea pe care trăirile mele  o aleg.

Am înţeles, în timp, că fericirea multurmărită ţine numai de cantitatea de suflet cu care noi ieşim în întâmpinarea lucrurilor, locurilor, oamenilor, întâmplărilor, clipelor.Când abordezi cu sufletul  lucruri, locuri, oameni, intamplari, clipe(oriunde, în orice moment de viaţă, în orice cotlon de lume) ai toate şansele să atingi…clipe de fericire…

Am hoinărit, deci, şi anul acesta  ceva vreme  şi m-am întors acasă.Am adus cu mine, ca în fiecare an, bagaje…multe bagaje în care mi-am împachetat emoţii, ilustrate, clipe aurite, fericiri!

De azi mă mut în vacanţă...

Azi ar trebui să fie pentru mine, practic, întâia zi de vacanţă.Azi am încheiat socotelile cu toate examenele pentru  care am muncit  împreună cu elevii mei un an încheiat, am tras linie, am adunat, am zâmbit emoţionată, satisfăcută,  am plâns fără voie, de  frumoase bucurii cu fiecare dintre ei şi am rămas parcă în drum, răvăşită şi emoţionată.Am privit împrejur buimacă şi mi-am zis fără vreo urmă de entuziasm,,abia azi e prima zi de vacanţă”…

Ar trebui să fac bagaje, să visez la mare şi la binecuvântarea aurită a soarelui, la oraşele cu care poate voi lega prietenii, însă din neînţelese motive, nu tânjesc decât să mă golesc de gânduri şi să dorm aici, acasă, în apropierea celor dragi pe care i-am neglijat anul întreg. Nu mai vreau depărtări, nu mai pot îndura sute şi mii de kilometri,  nu mai pot…Măcar o vreme…E o oboseală toropitoare în tot ceea ce sunt, în tot ceea ce simt azi…Mi-aş dori să stăpânesc temeinic şi  cu mare luciditate toate mecanismele cu rotiţe ce pun în mişcare entitatea asta ciudată care se numeşte suflet… Să îl pot determina inginereşte să se oprească, să se odihneasca  de trudă, de emoţii, de doruri, de aşteptări. Măcar o vreme.

Nimic nu mai e uşor? …Nici măcar prima zi de vacanţă?Cine oare m-ar putea ajuta să înţeleg   de ce nu am deloc puterea să  primesc  vacanţa zâmbind?   

(PO)VEŞTI DINSPRE IERI...

Aceasta e o poveste simplă, clipele ei au  locuit în altă vreme şi mai ales în alte vremuri. Era, ca şi acum,  un început de vară…Era un început de  vară în care pe ea o trăiseră şi o cutreieraseră biete fete-morgane,  în care lupta pe viaţa şi pe moartea ei se dăduse cumplit…Un anotimp în care ,,de ce-uri”câinoase  muşcaseră înfometate din carnea ei.Era  început de vară…Era în viaţă…Se întrema, exersând zâmbetul pentru a nu-i omorî pe cei din jur pentru care ea era lumina …Iar el era preocupat de  enumeraţii, pentru că metaforele îi păreau mereu inoportune.

Într-o noapte din vara aceea, într-o noapte ce încerca alunecarea spre zi,  a venit aşa…Fără nicio veste, fără prea multe vorbe, fără desluşiri…Era acolo şi aproape toate teoriile i-ar fi dictat  să se bucure cu lacrimi, numai că şi venirile, şi nevenirile lui îi aduceau durere, răvăşiri, interogaţii absurde…

Cerul era sfâşiat de fulgere tăcute încă, ce prescriau însă furtuna…L-a urmat fără nicio ezitare, fără prea multe vorbe, fără desluşiri, pândită de vocile furtunii iminente. Deslănţuirile asurzitoare  au spintecat cerurile(cel de sus şi cel din adâncul ei).Tunetele, trăsnetele, ploaia aceea desăvârşită au strigat în  acelaşi ritm, ritmul tainic, tainic al trupului ei frământat…În răgazul tulburător dintre rafalele pânzelor fermecate de tunete şi ape, el  a adăpostit-o într-o îmbrăţişare strânsă, ostenită, frumoasă, apoi   i-a cerut deodată, pe un ton bizar să-l urmeze…departe! Iar ea i-a ascultat vocea adorată şi câteva clipe a păstrat tăcerea.Se învârtea cu ea încăperea aceea străină şi lumea întreagă cu ploaia ei frenetică, iar el nu îşi slăbea strânsoarea  braţelor puternice cu care o înlănţuise pentru fărâme de clipe …Apoi  ea a zis:NU.Nu ştie nici azi de ce, el  i-a cerut în noaptea aceea acelaşi lucru iar, şi iar, şi iar: povestea drumului pe care o cerea el era însă ca o ceaţă nevăzută…A zis iar:NU.Şi a repetat cuvântul acesta năuc până când a început să îl creadă, să îi înţeleagă rostul : răspunsul ei  ţâşnise  din iubirea aceea incredibilă pentru unii, care nu a vrut în ruptul capului să înveţe lecţia despre egoism…sau poate  din spaimă colosală….I-a cerut cu nu-ştiu-de-unde puteri să destrame îmbrăţişarea de-o clipă, să ia drumul înapoi, s-a ascultat apoi convingându-l să o facă.În ea copite de cai nebuni tropoteau peste rănile de  carne vie… Habar n-avea ce a simţit el(habar nu avea ce ştie să simtă).El nu i-a mai spus niciodată.L-a părăsit în zori, fără prea multe cuvinte, cu teama că poate  muri pe drum, fără nicio veste, fără prea multe vorbe, fără desluşiri.L-a lasat singur, singur.A luat cu ea ceva-bagaje abstracte (cumplit selectate) si  l-a mai ascultat  în gând de câteva ori cum îi ceruse să vină cu el…oriunde.A auzit însă în tonul adorat al vocii lui  răzvrătire şi ceaţă.Atât.Ploaia contenise.Să fi  fost întâmplătoare ploaia din noaptea aceea?să fi fost din întâmplare  nu-ul?…

De atunci a trecut vreme, au trecut vremuri…totul a rămas o (ne)întâmplare tainică.Ea a ştiut mereu că ar fi putut înmuguri cu uşurinţă lumea tuturor ideilor lui, i-ar fi răvăşit într-un mod fermecat, copleşitor,  viaţa întreagă…N-o să afle asta.Pentru că,  deşi e un băiat…mare, el află numai  biete începuturi şovăielnice pe care nu le  conduce  niciodată nicăieri: poate că nu vrea să conducă începuturile spre minune, sau poate că, de fapt, nu ştie …

Dacă aş fi un autor dintre cei care ,,se respectă”(vorba lui Caragiale), aş ţese un final  melodramatic poveştii  mele…Aş nara aici întâmplări despre fiecare personaj ce şi-a găsit într-un strop de zi fericirea:ea în zări străine, înflorite. El-în alte şi alte începuturi…Însă nu mă simt deloc,,autor”,  respectabilă…nu pretind să fi devenit…aşa că mărturisesc ridicând din umeri: habar nu am ce s-a mai întâmplat cu  sufletele lor…

,,Cu mine se petrece ceva..."

Plouă iar, toate zilele sunt spectacole cenuşii ale unor ploi nesfârşite…Nopţile sunt de la o vreme răpăieli  de alte ploi asurzitoare, sufletul meu tremură de osteneală, nu mai am tihnă, nu mai am senin, nici lacrimi nu mai am… Un iubit cu care adormeam adesea în gând în anii adolescenţei mele  declara la un moment dat că ,,timpul nu are răbdare” cu noi…Atunci nu mă usturau vorbele lui, însă mă chinuie azi cu adevărul lor obositor…Clipele au deprins cândva o goană nedreaptă, neomenească, nefirească.Zilele sunt lungi, grele, chinuite.Fac uneori socoteala că muncesc fără întrerupere aproape mereu peste 15-16 ore pe zi, cu toată fiinţa mea, cu toate bătăile inimii, cu toate ideile şi cu toată forţa neîmblânzită a căutărilor mele .Mănânc în 10 minute, câteodată în picioare, bifez continuu gânduri, griji, teorie, practici, scriu, vorbesc, ascult, compun, alcătuiesc, desţelenesc, ar, cultiv, irig, culeg…Iar târziu, în noapte, când trebuie să mă opresc pentru câteva ore de somn...mă întreb când voi rămâne eu-a mea…Nu îmi răspund, poate pentru că nu vreau, poate pentru că nu ştiu…Ştiu doar atât:că eu nu mai sunt a mea de multă vreme.Simt că sunt a oricui, numai a mea nu mai sunt…Nu ştiu să pretind nimic în schimb, nu aştept şi nu vreau nimic.Cu priviri împietrite şi un soi de neputinţă ca de plumb, îmi spun că iar s-a încheiat o zi în care nu am avut vreme pentru ei, cei pe care îi iubesc mai mult, Doamne, mult mai mult decât pe mine însămi:ei sunt singurii cărora am curajul să le spun NU, sunt sigurii cărora îndrăznesc să le  spun că nu vin acasă când mă aşteaptă, că lipsesc de la orice întâlnire, că nu le mai pot vorbi la telefon, că nu îi pot urmări când îmi vorbesc, că nu am timp, că vreau să mă lase puţin în pace, că o să vorbim mai mult în week-end(deşi în week-end am mereu alte priorităţi)…Aş cerşi oricui cu umilinţă netăgăduită, smerenie şi palmele împreunate colosal de sincer, o dimineaţă de singurătate, de tăcere  şi mai ales o zi fără gânduri, apoi o măcar câte o zi pe care să o dăruiesc fiecaruia dintre cei dragi mie. Iar dacă nu s-ar îndura de rugăciunile mele, aş implora să-mi dea atunci măcar secunde mai lungi ca să pot cuprinde în lumea tic-tacului lor nebun toate câte le am de aşezat în mine, în voi, în jurul meu şi în jurul vostru, câte am de purtat, de vorbit, de făcut, de înţeles, de alungat, de uitat, de ocolit, de împlinit, de trăit…pentru că simt că e tare greu când,, timpul  nu mai are răbdare”(!), pentru că simt că eu nu mai sunt a mea!

Plouă iar, în răpăieli asurzitoare, sunt atât de singură, nu mai am deloc putere azi, nu mai am nici lacrimi…Dar nu ştiu să trăiesc altfel, nu vreau să trăiesc altfel, toată alergătura, osteneala, toată frica, toate emoţiile care îmi opresc frecvent răsuflarea au luat locul meu, căci eu nu mai sunt a mea!Sunt a oricui mă cunoaşte şi se apropie de mine!…Mă gândesc la alte vorbe ale aceluiaşi  iubit cu care adormeam în gând în adolescenţă…El mi-a mărturisit atunci, într-o seară în care  nu îl înţelegeam atât de bine: ,,cu mine se petrece ceva: o viaţă de om”.

M-am oprit, aproape epuizată, m-am văitat în noaptea aceasta ploioasă, o să adorm(sper mai devreme de miezul nopţii) ascultând tăcută prăvălirea de ape, iar mâine o voi lua de la capăt, pentru că nu am de ales, uite, ,,cu mine se petrece ceva(!!!!):… o viaţă de om!”…  

P.S.,,Iubitul"din adolescenţa mea azi a murit...nu mai e...decât în sufletul nostru, al celor ce l-am citit şi l-am îndrăgit-Marin Preda !

Poveşti de primăvară

 A fost o primăvară lungă.Am împărţit-o la zările depărtate, am purtat-o prin trenuri şi deasupra norilor, am luat-o cu mine în bagaje, am risipit-o peste zilele grele, m-am întremat din mers cu razele ei blânde…

Început de aprilie… La Târgu-Jiu l-am întâlnit pe Brâncuşi-…Poarta –Sărutului mi-a părut simplă şi firească- o trecere albă, emoţionantă către aleea înverzită ce ştie drumul către   Masa Tăcerii, sub pletele despletite într-un verde prietenos al sălciilor de pe malul Jiului. Coloana Infinitului ne-a tulburat clipele…şi aşa greu de îndurat datorită competiţiei naţionale dificile (şi amare pe alocuri) ce ne- a adunat în oraşul înmugurit al lui Brâncuşi…Premiul Corei mi-a adus zâmbet şi frumuseţea gândului timid că  e soare…

Sărbătorile de Paşti m-au oprit pentru câteva zile ploioase, reci, apăsătoare, ostenite la peste 2000 de km distanţă.La Brugges, într-o biserică neştiută am ascultat slujba de Înviere nemiscată, tăcută, tulburată.Vestirea minunii eterne-,,Hristos a înviat!”- în  franceză, flamandă,  engleză,  greacă, rusă şi română a fost parcă o izbândă uluitoare, desăvârşită!Am colindat apoi undeva, într-o ţară frumoasă, departe, departe, pe malul aurit al mării, într-o joacă ameţitoare cu vântul, cu valurile, cu cerul întreg…

Am alergat însă acasă, căci alte drumuri mă chemau la Iaşi…Iaşiul de care sunt şi voi rămâne îndrăgostită fără tăgadă, fără ezitări, fără margini… Iaşiul cu picturile lui Sabin Bălaşa, cu bojdeuca fermecată a Împăratului Poveştilor din mahalaua Ţicăului, Iaşiul cu plopii fără soţ, cu teiul vechi eminescian, Iaşiul cu tot  Copoul lui în sărbătoare, Iaşiul  cu oameni  ce poartă suflete alese şi profund împodobite, Iaşiul cu străzile lui înclinate pe care aleargă tramvaie aurii, cu cele mai frumoase ploi albe de cireş… Am râs şi am plâns la Iaşi de câteva primăveri încoace.Am încercat şi am aflat drumul către poezie, către pictură, drumul luminos al sufletelor elevilor mei pasionaţi de arta cuvântului…

Reînceperea şcolii de după vacanţa de Paşti in ziua Sfântului Gheorghe mi-a adus multe, Doamne, tare multe urări!Şi atât de multe buchete de  flori, cum nu ştiu dacă am mai primit vreodată(printr-o minune frumoasă, eu primesc adesea flori!)! Toată casa mea a zâmbit în nenumărate culori la  vizita lor îndelungată, binecuvântată!!Lipsisem  aproape o lună…mereu pe drumuri, grăbită spre trenuri şi avioane, trăgând după mine bagaje uneori prea greu de purtat…tânjisem după un adverb de loc nepreţuit:,,acasă”…

 Acasă însă clipele mele sunt amanetate pentru încă multă vreme, iar primăvara mea se lasă invadată de teste, concursuri, renovări, cursuri, examene, teorie, emoţie, nervi, teamă, griji, nesomn, nelinişti, nepace…E greu şi limanul e încă departe.

A fost o primăvară lungă.Am împărţit-o la zările depărtate, am purtat-o prin trenuri şi deasupra norilor, am luat-o cu mine în bagaje, am risipit-o peste zilele grele…Oftez, îmi trimit privirile spre zări cu soare şi las povestea ei, povestea primăverii să meargă aşa cum vrea ea,  mai departe…