vineri, 26 august 2016

,,Invidia este o declaratie de inferioritate."

                                            Motto:,,Nimeni nu s-a născut sub o stea norocoasă.Dar sunt oameni care privesc greşit cerul.”(Dalai Lama)


 Am citit odată un interviu cu o  vedetă de televiziune de la noi care îşi mărturisea  franc invidia pe care nu o putea  înfrâna: zicea că ori de câte ori întâlnea o fată frumoasă, se întrista şi îşi spunea,,Dă, Doamne să fie proastă!”; dacă se întâmpla să constate cu stupoare că nu e proastă, se ruga neîncetat, cu frenetism,,Dă, Doamne, să  nu ştie să facă nimic bine!”…şi tot aşa, îşi amăra zilele numărând paşii altora, rugându-se ca ei să se împiedice cumva-oricum, numai să–i vadă clătinându-se sau chiar prăvălindu-se pe caldarâm.Poticnită între propriile neputinţe, le dorea în sinea sa răul aproape tuturor celor cărora le zâmbea frumos, ca să pară neapărat (totuşi)un om nefrustrat.M-am reîntors adesea cu gândul  la femeia aceea care, deşi  părea o  zână bună la televizor  în  fiecare zi,  recunoştea în invidie o boală de care s-a lecuit destul de greu.

Mă duc astă seară cu gândul şi la o cugetare amară a lui Constantin Noica:,,Oamenii te iartă dacă faci crime.Dar nu te iartă dacă eşti fericit”.De ce-ul a devenit derizoriu, desuet, lumea e un spectacol cu de toate, iar noi, actorii, suntem nişte fiinţe divers faţetate, tot mai greu de înţeles.

Nu debordez de fericire mereu, nu am fost niciodată bogată(financiar vorbind), nu sunt deloc  frumoasa-frumoaselor, nu am castele, n-am nici măcar  maşină, nu sunt şef nicăieri(decât în sufletul meu!), nu am atitudine de şef(nici măcar în sufletul meu!), nu  trăiesc  demonstrativ, duc o existenţă  spectaculoasă numai pentru mine, nu mă amestec  în discuţii şi în vieţile altora neinvitată, ca un ins care, de la nivelul succesului existenţial  dă indicaţii şi scrie reţete ale binelui, nu mă uit indiscret în ogrăzile celor dimprejur, nu judec cinic şi nu critic atoateştiutor,  am obiceiul(pe care nu îl consider,,prost” )de a vedea mai întâi frumosul în toţi şi în toate.Sunt un om simplu, necomplicat, nesofisticat. Ei bine,  remarc  uneori năucită,  atitudinea răutăcioasă, otravită de invidie a unor persoane cu care interrelaţionez  de voie (câteodată zi de zi, aparent amical) sau  chiar de nevoie uneori.E invidia aceea devenită stil de (con)vieţuire pentru ei, pentru oamenii slabi.Atât de slabi, pe cât de puternici se (în)cred.

Oamenii slabi te invidiază câteodată chiar dacă îti zâmbesc  voit zglobiu şi chiar dacă uneori îti declară că te apreciază ori te plac.

În primul rând, oamenii slabi se bâlbâie.Aţi observat?Oamenii slabi se bâlbâie rău-în discuţii, în viaţă, cred că şi în gând.Oamenii slabi trăiesc într-o acerbă competiţie cu cei din jur; în competiţie cu alţi bieţi oameni care nu ştiu nimic despre competiţia lor.Pândesc  bolnăvicios  vieţile altora, aşa cum te uiţi înnebunit spre tabela de marcaj a unui meci tensionat.Au nevoie să ştie  dacă nu cumva  aceşti ,,alţi”au ,,marcat”mai mult decât ei, adică: s-au fotografiat în mai multe locuri decâi ei,  au mai mult noroc, dacă nu cumva sunt mai înstăriţi, mai sus-puşi, mai apreciaţi, mai populari, mai ,,cu moţ”. Trăiesc zi de zi cu iluzia că doar EI sunt  nucleul Universului întreg şi li se pare nedrept ca destinul să dea şi altora şansa firească la zâmbet.Complexul de superioritate e periculos şi naşte invidii cumplite.

Oamenii slabi compun scenarii uneori diabolice, bănuiesc subiectiv şi nedrept, privesc circumspect şi aşteaptă neîncetat momentul în care să facă rău(aparent fără voie) zâmbind sardonic,  închipuindu-şi  că sunt, în sfârşit,  învingători în competiţia ştiută doar de  ei. Pentru că după aparitia invidiei, apare mai mereu şi dorinţa de a face rău, crezând că astfel , vor  pune capăt ,,suferinței ‘’pe care o îndură. Odată cu aceasta, se nasc ura, mândria, ironia, sarcasmul şi ranchiuna care sunt foarte greu de controlat.Oamenii slabi au nevoie să îşi spună constant, ferm, insistent înainte de a dormi, seara, că ceilalţi sunt vagi, bieţii de ei, incompleţi, categoric incompetenţi, buni de…mai nimic.Doar aşa pot aţipi liniştiţi!

Dacă se întâmplă să ajungă într-o funcţie mai însemnată, oamenii slabi nu se întreabă niciodată dacă abilitaţile, capacităţile lor şi viziunea după care se orientează(dacă există vreuna!) sunt în concordanţă cu vremurile pe care le trăim, sau cu postul pe care îl ocupă vremelnic.Din ditamai postura de manager felicită sau emit complimente doar RAREori , cu jumătate de gura şi niciun strop de suflet.Sunt atât de cumpliţi în invidia lor cotidiană, încât spionează, încurajeaza bârfe mărunte şi  fac şicane gratuit, doar pentru că sunt  roşi de invidia pentru unii sau alţii(pentru mulţi-mulţi-mulţi), iar postura de şef le permite aproape orice în accepţia lor.Se aruncă orbeşte în sus, ca o biată vietate fără aripi puternice atrasă fatal de lumină.Se consideră superiori, atoateştiutori şi nu apreciază niciodată cu sinceritate vreun subaltern; oamenii slabi îşi spun zilnic, probabil, că cei dimprejur nu ştiu/nu fac/nu au/nu simt mare lucru deformând aproape inconştient, instinctual realitatea. Nu au argumente pertinente; spun doar,,aşa sunt Eu”, ,,,aşa vreau Eu”, ,,aşa zic  EU că e mai bine”, ,,EU ştiu cel mai bine”, ,,nu are cine să ştie mai bine decât Mine”.E şi asta o nevoie diabolica de a  ascunde sărăcia lucie din ei a invidioşilor! Nu se trezesc desigur, în nicio zi cu gândul că poziţia socială, funcţia, piedestalul, toate sunt ,,zădărnicii omeneşti ale pământului”, vorba unui individ celebru şi doct.Şi toate trec fără ca ei-invidioşii-invidioşilor să fi avut timp să trăiască sincer, să fie buni sau inventivi,  creativi, empatici, fericiţi, discreţi, modeşti sau demni, luminoşi de grija altora…


Oamenii slabi nu sunt însă importanţi în viaţa nimănui.Sunt doar cei pe care îi observi, îi ,,citesti” cu lehamite în apropierea ta sau în circumstanţele diverse în care ţi-e dat să ai de-a face cu ei  şi, bineînţeles,  sunt cei de care te dezici mai devreme sau mai târziu; pentru că sunt obositori în încercările lor stridente de a-ţi arăta că sunt importanţi  în Univers.Nimeni nu e cu adevarat important în viaţa cuiva, decât dacă a fost sincer, firesc, bun. Există, desigur, viaţă şi fără prezenţa lor prin preajma ta.Există viaţă şi fără părerile lor, şi fără energiile lor cenuşii, negative.Şi nu trebuie nici măcar atenţionaţi, apostrofaţi, iertaţi.Nu merită tristeţi sau resentimente.Când am tot dat nas în nas cu ei, nu am simţit nici măcar nevoia să mă răzbun pe ei cugetând la tradiţionalul: ,,există o roată”.Nu! Sunt oricum pedepsiţi aspru şi tare incomod de… ei înşişi, de invidia lor : sunt pedepsiţi să trăiască încordaţi, stresaţi, veşnic la pândă…spunându-şi privind obsesiv vieţile altora ,,Dă, Doamne, să fie proastă! Doamne, dă măcar să sărăcească!Dă, Doamne, să nu ştie să facă mare lucru! Dă, Doamne să se împiedice…Doamne, nu-i lăsa să aibă vreun succes!"...ca şi când ar privi, deci, tabela de marcaj a unui meci tensionat.Un meci pe care nu au cum să -l câştige!

Saracii!Saracii de ei…


P.S.Titlul textului este o idee sintetizatoare si sugestiva pe care am imprumutat-o, putin de la un individ celebru, complex, invidiat:Napoleon Bonaparte ;)

3 comentarii:

  1. Esti singura persoana cu blog-si citesc muuuulte bloguri, am tinut eu insami blog la un moment dat-la care observ in blogroll blogurile lui MB sau MR. Mircea Badea, Mihaela Radulescu.

    Judeci cu muuuulta patima.

    Esti sigura ca nu faci parte tu insati dintre...invidiosi?

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu una recunosc ca sunt o persoana invidioasa.

    Sunt un om slab, conform descrierii tale.

    Stii ca exista si asa-numita invidie pozitiva?, in sensul de doza aia de invidie amestecata cu admiratie, care ne face sa ne dorim sa fim ca ei. Ca cei pe care ii admiram-invidiem.

    Insa lucrurile despre care ai scris tu nu arata nici pe departe lucrurile despre care vorbesc eu.
    Arata un om gata sa desfiinteze pe altii. Pe...invidiosi.
    Puteai la fel de bine sa vorbesti despre orice alta categorie morala ne-ok, in care sa incluzi niste oameni. Mincinosii. Ipocritii. Etc.

    RăspundețiȘtergere
  3. In primul rand, tratez blogul personal si facebook-ul ca pe un joc de care am timp din vreme in vreme;nici unul, nici altul nu reprezinta pentru mine obicei, pasiune-in adevaratul sens al acestor termeni;de aceea, din lipsa de timp/chef nu am actualizat niciodata lista cu bloguri ,,urmarite/citite" pe care am facut-o la intamplare demult, cu cativa ani in urma, atunci cand am creat acest spatiu virtual;lista este neactualizata si nesemnificativa(pentru mine).

    Pe de alta parte, ma intelege gresit(zic eu)cine nu ma cunoaste si afirma ca judec cu,,muuulta patima";in acelasi timp, oricine este liber sa creada orice poate, sa interpreteze cum doreste ceea ce spun/scriu.Pot fi lesne frunzarite postari anterioare care sustin atitudinea mea destul de pasnica.Nici macar despre invidiosii-patologici nu am scris cu ura.I-am descris asa cum i-am perceput eu la un moment dat.Am simtit ca exista o astfel de categorie de oameni a caror atitudine m-a intristat personal uneori.Atat.Nu i-am dat afara din tara.Nici macar nu impun cuiva opinia mea.Nu tin neaparat sa am dreptate.Iar ei, invidioasii sunt liberi sa isi manifeste pornirile interioare asa cum doresc, n-o sa tina nimeni cont de cateva randuri scrise pe o pagina nisipie a unui blog banal, fara pretentii!

    Am ales pur si simplu dintr-o toana de moment pentru care nu e necesar sa ma explic in fata nimanui sa scriu despre invida devenita,,stil de (con)vietuire" pentru oamenii slabi, deci despre invidia condusa la extreme, nicidecum despre invidia ,,pozitiva", pe care nu o inteleg destul de bine, marturisesc...

    Nu sunt invidioasa.Deloc.Nici ,,pozitiv", nici ,,admirativ".Nu sunt invidioasa. :)

    RăspundețiȘtergere