Un salon cu pian, o canapea roşie, trandafiri albi, lampadare vechi si...LARA FABIAN...

În viaţa oricui există oameni care, voit sau inconştient le influenţează lumea interioară: unii aduc torturi, suferinţe, nefiinţă…Alţii sunt cei care ne reamintesc periodic adevărul că viaţa e frumoasă…Ei bine, Lara Fabian e o artistă care m-a convins adeseori că port un suflet, că spaţiul însumat de acesta e capabil de a străluci de fericire…Ea, cu vocea, cu armonia, cu mesajele, cu melodiile ei tulburătoare…A trăit în mine de când am aflat-o, am chemat-o adeseori când am rămas singură sau când am vrut să o înfăţişez celor dragi…La începutul acesta de primăvară, ea a venit chiar dacă nu îndrăznisem să o chem…a venit mai mult ca niciodată, a venit în carne, oase şi…cântece!

Duminică m-am trezit cu gândul că o voi afla…că o voi vedea…Era tulburarea unei bucurii aproape depline…(mi-e ruşine să mărturisesc emoţia care m-a răvăşit toată ziua, cum de multe ori mă tem să dezvălui tot ce simt, cum simt, pentru a nu trece drept o fiinţă prea  ciudată…).Am numărat ore, clipe…nu m-am putut concentra la nimic…Am întâlnit-o spre seară, într-o sală plină de suflete care ştiu sigur că o adorau: ştiu sigur din nebunia aplauzelor lor, din privirile înlăcrimate(nu exagerez!), din nenumăratele pancarte de genul- “Tu nous a manqué”, ,,Tu m’as change la vie!” Scena a fost amenajată concordant cu starea transmisă de muzica ei:  un salon cu pian, o canapea roşie, trandafiri albi şi lampadare vechi…Am acultat-o ca şi când timpul nu-şi mai ştia curgerea: "J'y crois", "La difference", "Immortelle", "Le secret”, "Adagio", "Always", "Je suis malade",,,Je t’aime” şi "Pas sans toi", un cântec despre care a spus că l-a compus în urmă cu 22 de ani şi pe care l-a interpretat la cel de-al doilea bis. "Sensul acestui cântec este sensul vieţii mele, iar sensul vieţii mele este legătura pe care o am cu voi. Însemnaţi atât  pentru mine şi cred că şi eu însemn ceva pentru voi. Fără voi, nimic din toate acestea nu ar fi posibil. Voi cânta acest cântec pentru voi şi pentru fetiţa mea”.

5 000 de oameni au cântat într-un glas,,Je t’aime”, ,,Je suis malade”, iar eu nu am ştiut dacă să mă bucur sau să mă întristez că am împărţit mesajul frumos al cestor cântece cu oameni despre care habar nu aveam că ştiu( ca şi mine) toate versurile, toate refrenele… A fost aclamată continuu: după fiecare melodie, întreaga sală se ridica în picioare pentru a o striga, pentru a o aplauda de-a dreptul frenetic…A primit flori aproape continuu…Nu, nu am ştiut că e atât de iubită aici…dar am găsit la oamenii aceia confirmarea că vocea şi melodiile ei, maniera în care transmite sentimente merită bătăi frumoase de inimă…La sfârşit  toate chipurile dimprejur purtau în ochi strălucire : lacrimi de bucurie, de recunoştinţă, de entuziasm, iar în pieptul meu furtuna râvăşise toate gândurile, orice cotlon de trăire…

Nu simt nevoia să pledez  pentru ea, nu recunosc în mine intenţia de a convinge pe cineva că are o voce curată, o atitudine frumoasă, mesaje emoţionante, pentru că ştiu sigur că gusturile muzicale sunt conforme cu lumea interioară a fiecăruia…Lumea mea primeşte din când în când mesajul că viaţa e frumoasă(trista sau  însorită, dar frumoasă!)…iar mesajul acesta mi-l trimite câteodată…Lara Fabian… 

Dreptul la...primăvară

Am găsit mereu legături între sufletul meu şi anotimpurile ce s-au perindat prin calendare…le-am creat semnificaţii, le-am dat rezonanţa pe care bătăile inimii mele  au dictat -o…Aşa am ajuns la concluzia că primăverile ne schimbă vieţile… Măcar puţin!!!! (după ce în cursul iernii am consumat trăirile, energiile adunate în noi peste an…ca într-o hibernare)…

Am mai vorbit cândva aici, cui a vrut să mă creadă despre hipnoza în care intră sufletul meu în primele-prime clipe de primăvară, când sosesc primele zvonuri , primele scânteieri de biete diamante şovăielnice prin aer…când prea puţine inimi simt apropierea ei înmiresmată…Această perioadă îmi pare o taină, un secret despre izvorul  farmecelor, o lume neştiută şi neadulmecată de nimeni…Nu simt exuberanţă, nici dezinvoltura unor clipe fericite…ci o tulburare , o emoţie pe care nu ştiu să o las recompusă în cuvinte…ca o aşteptare. Apoi ştiu că vor veni înfloririle, însorirea şi primăvara va fi  la îndemana oricui.Bucuria nu va mai fi un secret atunci, îmi va părea un lucru ştiut, neridicat la rang de vrajă, de hipnoză binecuvântată.

Şi în vârful picioarelor, temându-mă să nu rup vraja, am plecat departe să întâmpin anotimpul acesta drag, după o iarnă care mi-a consumat multe dintre  speranţe, multe dintre zâmbete şi aproape toate puterile…Primii  paşi dezgheţaţi, tuburaţi către primăvară i-am făcut cu emoţia revenirilor.Am hoinărit fără ţintă pe  străduţe pietruite , am hrănit lebedele cu ciocolată sau cu pizza(depinde de oraş…), am cercetat cu frenezie chipurile trecătorilor, parcurile, cafenelele.M-am bucurat copilăreşte la gândul frumos că atât de multă lume alege să stea pe iarbă, la soare şi să…citească(cât mi-aş fi dorit să vadă asta toţi elevii mei care citesc doar de teama unei note proaste!)!!Nu poţi simţi decât entuziasm în prezenţa atâtor suflete împrietenite cu rândurile pline de o eternitate de înţelesuri!Mi-a venit să îi salut, să îi întreb ce tâlcuri au poveştile lor.La Amsterdam l-am căutat pe Van Gogh…şi l-am găsit:culorile lui au picurat în mine primăvară…Am admirat atâtea chipuri de femei în tablourile lui!Mi-am închipuit atâtea poveşti despre primăverile lor…Am revăzut  străzile pariziene pictate de el ca într-un joc de copil cu mov şi galben…şi verde…şi mi-am umplut privirile de …flori: ,,Floarea-soarelui”(celebra şi uluitoarea floare a lui Van Gogh), irişi, roze…Ce vizită mai asortată cu primăvara aş fi putut afla oare  pentru sufletul meu?

Începutul acesta vrăjit de primăvară mi-a reamintit frumuseţea simplă a prieteniei, a speranţei, a nevoii de linişte…Mi-a reamintit toate acestea  acolo, departe de acest aici…

…Aici am revenit cu inima strânsă, cu teama copleşitoare de răsăritul soarelui, cu teama de fragilitatea sufletului meu…De cum am coborât din avion am simţit plierea în mine, din nevoia frenetică de a nu lăsa să zboare încrederea, bucuria, certitudinea, primăvara…

 Am găsit deci, mereu legături între sufletul meu şi anotimpurile ce s-au perindat prin calendare.Azi ridic privirile către cer şi îmi spun că primăvara nu va veni până când nu ne schimbăm la faţă ca pământul, ca pădurea…La venirea ei  ar trebui să învăţăm să ne cerem toate drepturile: la pace, la zâmbet, la dragoste, la împăcare, la linişte, la domolirea tristeţilor din adâncuri… Să ne îndreptăm spatele, să tragem aer în piept şi să zâmbim măcar şovăielnic şi visător, să ne încredem cu câteva bătăi măcar ale inimii noastre că primăvara poate, dacă vrem, să ne schimbe- fie şi puţin, puţin, puţin- viaţa!Asta e menirea ei binecuvântată!