...oricâte întâmplări, gânduri, vremuri mă vor fi
traversat, există certitudini pe care nimeni nu le-a putut schimba în mine.Una
dintre aceste constante este o iubire tulburatoare, necondiţionată: iubesc marea!Am adorat-o de
când mă ştiu, cu intensităţile, nuanţele, trăirile specifice fiecărei vârste. Oriunde
am întâlnit-o, am trăit aceeaşi poveste
care nu are loc în vorbe pământeşti, am râs şi am plâns alergând către ea, şi,
poate greşesc, dar am crezut mereu ca şi ea se îndreaptă cu albastrul ei spre
mine…În anii copilăriei, dinspre mare îmi veneau toate zâmbetele jocurilor nesfârşite
în valuri.În adolescenţă, am pornit să o iscodesc în taină, iar inima mea a început uşor,
uşor, să înveţe cadenţa secretă şi nemuritoare a valurilor ei.Nu voi putea abandona uitărilor
niciun răsărit de soare trăit la
Eforie, la
Neptun sau în Vama-Veche, dar mă simt mică şi incapabilă să aleg
vorbele potrivite să învie pentru oricine ar citi aici măreţia înălţării zorilor.Apusurile de la ţărmul
grecesc mi s-au părut poezii desăvârşite, iar primăverile uluitor de frumoase
petrecute în Olanda, sau pe ţărmurile belgiene
m-au îmbogăţit peste măsură.(Aici am întâlnit obiceiuri străine de cele
din România, Bulgaria, Grecia:oamenii nu caută prezenţa mării pentru a se
bronza pe şezlonguri colorate; ei vin aici în toate anotimpurile pentru relaxare,
plimbări, picnicuri).
Oriunde am întâlnit-o, marea m-a
făcut stăpână peste lume, peste ani, peste sufletul meu, peste toată zarea…iar
în anii maturităţii, dragostea pentru ea mi se pare frumoasă, strălucitoare,
hipnotizantă.
În vara acesta, marea s-a
întrecut pe sine.Am întâlnit-o în zori, pe o insulă grecească…Apoi, zile
întregi, nesfârşite, nu am căutat nimic, decât atingerea aurie a nisipului,
miresmele stranii ale vântului, şoaptele vrăjite ca un descântec neştiut decât
de mine al valurilor.Am tăcut atât de mult, încât şi tonul vocii mele îmi
ajunsese straniu, străin, inoportun.Am tăcut şi am ascultat toate gândurile pe
care marea mi le-a trezit, le-a răscolit, le-a colorat şi le-a dat puls.Singura
mea bucurie curată a fost alunecarea
valurilor către stâncile albe, poleite cu soare curat, bucurie pe care am
gustat-o simţind că o merit, pentru că o trăiesc fericită, recunoscătoare din
toată fiinţa mea.În nopţile calde, legănate de brize fermecate, am adormit simţindu-i
adierile albastre, misterioase ce făceau să tremure perdelele uşoare de voal sidefiu ce mărgineau
balconul camerei învecinate cu scoicile, cu apele, cu luna…Nu am căutat plaje
aglomerate, m-am mulţumit cu locurile aproape pustii, animate de vântul prietenos
cu ramurile tinere ale măslinilor, de jocul razelor, dar mai ales de glasurile argintate ale valurilor.Am hoinărit
prin porturi, am trimis în largul seninului ei copleşitor speranţe agăţate de
fiece catarg.Am colindat prin sate pescăreşti, în picioarele goale, cu părul
mirosind a mare şi pielea arămită de soare, cu ochii într-o neobosită căutare şi sufletul tare, tare răvăşit, încântată că
nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu îmi ştie numele şi nici chipul...Pe stâncile
acelea stropite frenetic şi dantelat de ape, m-am simţit ca un copil fericit şi
emoţionat, adoptat pentru un anotimp, pentru o vară de mare şi de cer…
Cum să vă spun cât de mult iubesc
marea?Cum să ştiu să pictez aici atâtea emoţii, energii, tăceri, vrajă, nebunie
de simţuri?Nu sunt decât un biet om, am clipele măsurate, iar ea e nesfârşirea…Marea m-a făcut stăpână peste
mine, peste toată zarea…iar dragostea
pentru ea mi se pare atât de frumoasă,
strălucitoare, hipnotizantă încât îmi
simt sufletul … albastru!!Atât, atât de albastru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu