Ploi mărunte şi dese mă sâcâie aşa, trist, ca
în primele zile de toamnă.Valonia este o parte a Belgiei care, de asemenea, mi
se pare cumva tristă, în contrast cu zona flamandă a ţării în care petrec de
ceva timp verile.Flandra este un fel de star în plină ascensiune, personalitate
asortată cu vremurile moderne, în vreme ce Valonia pare ruda mai săracă, o
bătrână doamnă cu haine ponosite, căreia îi strălucesc însă frumos uneori,
privirile.
Dinant, un orăşel din
regiunea Ardeni(regiune valonă), una dintre destinaţiile acestui august
capricios, mi-a schimbat cărarea gândurilor.În comparaţie cu oraşe emblematice
precum Brugge, Gent, Brussel, Dinant este un loc mai puţin cunoscut; tocmai de
aceea am fost surprinsă de farmecul acestui
cuib de zâne ascuns, înghesuit-înghesuit cumva între stânci şi fluviul
Meuse.Intrarea în oraş este pitorească, neaşteptat de frumoasă: roca Bayarda e
o stancă înaltă, prin care se strecoară cu teamă parcă şoseaua, ca să facă loc
timid oraşelui în care s-a născut Adolphe Sax, inventatorul saxofonului.Par să
existe numai două străduţe, pe care se aliniază casele decupate din turtă
dulce.Podul cu saxofoane este atracţia tuturor paşilor.De aceea, pe la terase,
prin cafenele se cântă jazz…la saxofon.Numeroase festivaluri de jazz aleg acest
loc drept gazdă, întrucât decorul pare ideal pentru acest soi de muzică uşor
vrăjită, cumva hipnotică,
Sunt câteva locuri
frumoase de vizitat: Citadela, Catedrala protopopială Notre-Dame,
(sec. 13-14), reconstruită în stil gotic, împodobită cu vitralii minunate, în
care citesc numeroase informaţii despre
istoria zbuciumată a regiunii râvnită când de unii, când de altii, datorită
pozitiei strategice, Castelul Fryer, ,,Gotte de Dinant”(una dintre
cele mai frumoase peşteri din Belgia).Cel mai mult îmi place însă, când ajung
într-un oras nou, să mă plimb prin mulţime, tăcută, să scotocesc primprejur si
prin mine.O plimbare la pas pe malul fluviului si implicit de-a lungul orasului,
împleteşte tot ce are Dinantul de etalat: muzică, ape, stânci, flori, ploaie.
Marile capitale ale Europei pălesc uneori, între
amintirile verilor mele, în faţa unor orăşele aproape fără nume, fără re-nume,
în care am respirat bucurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu