Azi l-am întâlnit pe Moș Crăciun.Era înghețat, stătea pe o bancă în parcul gol.Sacul plin se prăvălise la picioarele lui, iar lui părea să nu îi mai pese de el...Un sac plin...de minunile acelea la care abia îndrăznim să visăm în mare taină, abandonate acolo, la picioarele bătrânelului, în zăpada topită și amestecată cu noroi!!!Părea să se fi rătăcit...M-am apropiat, convinsă că nu e o întâmplare faptul că îmi iese în drum.Privindu-l de aproape, am observat însă că avea ochii plânși.Moșul acela ce colinda prin atâtea suflete strălucindu-le, plânsese...Mi-am afundat mâinile în buzunare, am tras aer în piept și m-am așezat lângă el.
Nici nu a privit spre mine, deși părea că mă așteaptă.Mi-a povestit privind în gol, cu o sclipire magică între pleoape, cum hoinărise în lumea mare, cum împărțise el bucuriile și cum primise cu sufletul larg deschis toată dragostea celor în viața cărora se strecurase, iar acum, in coltul acesta de lume, cunoscuse tristetea...Îl priveam cu mirare: este atât de iubit și se lasă doborât de tristețe aici, la margine de drum, la margine de zi?El are lumea întreagă!De ce plânge ?...Îi tremură barba, iar ochii îi înoată din nou de mâhnire, în timp ce vorbește ca pentru sine :
-Ceva vreme am bătut la ușa lui împodobită cu ghirlande de Crăciun(...un băiețel ciudat! cam de clasa a VIII-a).Îmi spusese că e acasă, că mă așteaptă, că se bucură mult că voi trece prin viața lui.Îmi spusese și ce și-ar dori să îi aduc...Ei bine, am bătut de multe, multe ori, și am așteptat să își deschidă larg ușa.Aveam sacul plin, plin de miracole nedăruite .L-am strigat, m-am înverșunat să-l fac să îmi deschidă.A refuzat.A tăcut și s-a ascuns poate...M-am prăbușit pe preșul de la ușa, obosit, si am zacut o vreme acolo, ascultand pasii si vocile vesele ce razbateau din casa lui .Deci nu vrea sa ma primeasca, desi minunile pe care le-am adus cu mine sunt pentru el...Am plans atunci ca un copil facut una cu pragul acela al usii lui, apoi, cu nu stiu de unde puteri m-am ridicat si am pornit cu pasii marunti si nauci spre...nicaieri.M-am mai intors o data in noapte, sperand ca va fi liniste si va auzi ritmul bataii mele chinuite.In liniste, zgomotul parea si mai disperat!Ei bine...nu a venit sa deschida!Nu a stiut sa descuie usa, poate...Nu m-a primit, desi ieri imi zambise si imi spusese ca de-abia asteapta sa ma vada....
Doua lacrimi mari, fermecate, au pornit pe obrazul scaldat in tristete al mosneagului.Ma privi abia acum, prima oara:
-Dar acum ma voi ridica din nou, si voi porni departe, spre casa, apoi voi uita pentru vesnicie drumul acesta lung, prin zapada amestecata cu noroi, spre copilul acesta ciudat...Minunile nu vin, daca nu stim sa le primim, oricat le-am cere!
Zambeste printre lacrimi.Am invatat si eu zambetul acesta.Si nici povestea lui nu imi e straina.Am mai citit-o undeva, intr-o carte mica din care lipseau pagini, anume smulse poate ca sa nu-i stiu finalul..Il aflu azi: mosul se ridica si pleaca spre alte lumi, nemaiprivind in urma nici cat pentru o clipa de ramas-bun.. I-am vazut insa ochii plansi si am recunoscut mahnirea de a nu-i fi fost primite minunile.
Mi-am afundat mainile mai adanc in buzunare, am tras aer mai adanc in piept si m-am uitat pierduta dupa el: apoi mi-am promis ca pana in zori sa uit povestea lui ...povestea mea...povestea usii ferecate si impodobite cu ghirlande de Craciun...
Iar celor ce cred in minuni de o clipa sau de o viata ...le doresc sa stie sa deschida zavorul cand miracolele bat tare la usa... ca sa nu plece pentru totdeauna si sa le caute prin ani in zadar!
-Acest text… cred ca este o fictiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu