(PO)VEŞTI DINSPRE IERI...

Aceasta e o poveste simplă, clipele ei au  locuit în altă vreme şi mai ales în alte vremuri. Era, ca şi acum,  un început de vară…Era un început de  vară în care pe ea o trăiseră şi o cutreieraseră biete fete-morgane,  în care lupta pe viaţa şi pe moartea ei se dăduse cumplit…Un anotimp în care ,,de ce-uri”câinoase  muşcaseră înfometate din carnea ei.Era  început de vară…Era în viaţă…Se întrema, exersând zâmbetul pentru a nu-i omorî pe cei din jur pentru care ea era lumina …Iar el era preocupat de  enumeraţii, pentru că metaforele îi păreau mereu inoportune.

Într-o noapte din vara aceea, într-o noapte ce încerca alunecarea spre zi,  a venit aşa…Fără nicio veste, fără prea multe vorbe, fără desluşiri…Era acolo şi aproape toate teoriile i-ar fi dictat  să se bucure cu lacrimi, numai că şi venirile, şi nevenirile lui îi aduceau durere, răvăşiri, interogaţii absurde…

Cerul era sfâşiat de fulgere tăcute încă, ce prescriau însă furtuna…L-a urmat fără nicio ezitare, fără prea multe vorbe, fără desluşiri, pândită de vocile furtunii iminente. Deslănţuirile asurzitoare  au spintecat cerurile(cel de sus şi cel din adâncul ei).Tunetele, trăsnetele, ploaia aceea desăvârşită au strigat în  acelaşi ritm, ritmul tainic, tainic al trupului ei frământat…În răgazul tulburător dintre rafalele pânzelor fermecate de tunete şi ape, el  a adăpostit-o într-o îmbrăţişare strânsă, ostenită, frumoasă, apoi   i-a cerut deodată, pe un ton bizar să-l urmeze…departe! Iar ea i-a ascultat vocea adorată şi câteva clipe a păstrat tăcerea.Se învârtea cu ea încăperea aceea străină şi lumea întreagă cu ploaia ei frenetică, iar el nu îşi slăbea strânsoarea  braţelor puternice cu care o înlănţuise pentru fărâme de clipe …Apoi  ea a zis:NU.Nu ştie nici azi de ce, el  i-a cerut în noaptea aceea acelaşi lucru iar, şi iar, şi iar: povestea drumului pe care o cerea el era însă ca o ceaţă nevăzută…A zis iar:NU.Şi a repetat cuvântul acesta năuc până când a început să îl creadă, să îi înţeleagă rostul : răspunsul ei  ţâşnise  din iubirea aceea incredibilă pentru unii, care nu a vrut în ruptul capului să înveţe lecţia despre egoism…sau poate  din spaimă colosală….I-a cerut cu nu-ştiu-de-unde puteri să destrame îmbrăţişarea de-o clipă, să ia drumul înapoi, s-a ascultat apoi convingându-l să o facă.În ea copite de cai nebuni tropoteau peste rănile de  carne vie… Habar n-avea ce a simţit el(habar nu avea ce ştie să simtă).El nu i-a mai spus niciodată.L-a părăsit în zori, fără prea multe cuvinte, cu teama că poate  muri pe drum, fără nicio veste, fără prea multe vorbe, fără desluşiri.L-a lasat singur, singur.A luat cu ea ceva-bagaje abstracte (cumplit selectate) si  l-a mai ascultat  în gând de câteva ori cum îi ceruse să vină cu el…oriunde.A auzit însă în tonul adorat al vocii lui  răzvrătire şi ceaţă.Atât.Ploaia contenise.Să fi  fost întâmplătoare ploaia din noaptea aceea?să fi fost din întâmplare  nu-ul?…

De atunci a trecut vreme, au trecut vremuri…totul a rămas o (ne)întâmplare tainică.Ea a ştiut mereu că ar fi putut înmuguri cu uşurinţă lumea tuturor ideilor lui, i-ar fi răvăşit într-un mod fermecat, copleşitor,  viaţa întreagă…N-o să afle asta.Pentru că,  deşi e un băiat…mare, el află numai  biete începuturi şovăielnice pe care nu le  conduce  niciodată nicăieri: poate că nu vrea să conducă începuturile spre minune, sau poate că, de fapt, nu ştie …

Dacă aş fi un autor dintre cei care ,,se respectă”(vorba lui Caragiale), aş ţese un final  melodramatic poveştii  mele…Aş nara aici întâmplări despre fiecare personaj ce şi-a găsit într-un strop de zi fericirea:ea în zări străine, înflorite. El-în alte şi alte începuturi…Însă nu mă simt deloc,,autor”,  respectabilă…nu pretind să fi devenit…aşa că mărturisesc ridicând din umeri: habar nu am ce s-a mai întâmplat cu  sufletele lor…

,,Cu mine se petrece ceva..."

Plouă iar, toate zilele sunt spectacole cenuşii ale unor ploi nesfârşite…Nopţile sunt de la o vreme răpăieli  de alte ploi asurzitoare, sufletul meu tremură de osteneală, nu mai am tihnă, nu mai am senin, nici lacrimi nu mai am… Un iubit cu care adormeam adesea în gând în anii adolescenţei mele  declara la un moment dat că ,,timpul nu are răbdare” cu noi…Atunci nu mă usturau vorbele lui, însă mă chinuie azi cu adevărul lor obositor…Clipele au deprins cândva o goană nedreaptă, neomenească, nefirească.Zilele sunt lungi, grele, chinuite.Fac uneori socoteala că muncesc fără întrerupere aproape mereu peste 15-16 ore pe zi, cu toată fiinţa mea, cu toate bătăile inimii, cu toate ideile şi cu toată forţa neîmblânzită a căutărilor mele .Mănânc în 10 minute, câteodată în picioare, bifez continuu gânduri, griji, teorie, practici, scriu, vorbesc, ascult, compun, alcătuiesc, desţelenesc, ar, cultiv, irig, culeg…Iar târziu, în noapte, când trebuie să mă opresc pentru câteva ore de somn...mă întreb când voi rămâne eu-a mea…Nu îmi răspund, poate pentru că nu vreau, poate pentru că nu ştiu…Ştiu doar atât:că eu nu mai sunt a mea de multă vreme.Simt că sunt a oricui, numai a mea nu mai sunt…Nu ştiu să pretind nimic în schimb, nu aştept şi nu vreau nimic.Cu priviri împietrite şi un soi de neputinţă ca de plumb, îmi spun că iar s-a încheiat o zi în care nu am avut vreme pentru ei, cei pe care îi iubesc mai mult, Doamne, mult mai mult decât pe mine însămi:ei sunt singurii cărora am curajul să le spun NU, sunt sigurii cărora îndrăznesc să le  spun că nu vin acasă când mă aşteaptă, că lipsesc de la orice întâlnire, că nu le mai pot vorbi la telefon, că nu îi pot urmări când îmi vorbesc, că nu am timp, că vreau să mă lase puţin în pace, că o să vorbim mai mult în week-end(deşi în week-end am mereu alte priorităţi)…Aş cerşi oricui cu umilinţă netăgăduită, smerenie şi palmele împreunate colosal de sincer, o dimineaţă de singurătate, de tăcere  şi mai ales o zi fără gânduri, apoi o măcar câte o zi pe care să o dăruiesc fiecaruia dintre cei dragi mie. Iar dacă nu s-ar îndura de rugăciunile mele, aş implora să-mi dea atunci măcar secunde mai lungi ca să pot cuprinde în lumea tic-tacului lor nebun toate câte le am de aşezat în mine, în voi, în jurul meu şi în jurul vostru, câte am de purtat, de vorbit, de făcut, de înţeles, de alungat, de uitat, de ocolit, de împlinit, de trăit…pentru că simt că e tare greu când,, timpul  nu mai are răbdare”(!), pentru că simt că eu nu mai sunt a mea!

Plouă iar, în răpăieli asurzitoare, sunt atât de singură, nu mai am deloc putere azi, nu mai am nici lacrimi…Dar nu ştiu să trăiesc altfel, nu vreau să trăiesc altfel, toată alergătura, osteneala, toată frica, toate emoţiile care îmi opresc frecvent răsuflarea au luat locul meu, căci eu nu mai sunt a mea!Sunt a oricui mă cunoaşte şi se apropie de mine!…Mă gândesc la alte vorbe ale aceluiaşi  iubit cu care adormeam în gând în adolescenţă…El mi-a mărturisit atunci, într-o seară în care  nu îl înţelegeam atât de bine: ,,cu mine se petrece ceva: o viaţă de om”.

M-am oprit, aproape epuizată, m-am văitat în noaptea aceasta ploioasă, o să adorm(sper mai devreme de miezul nopţii) ascultând tăcută prăvălirea de ape, iar mâine o voi lua de la capăt, pentru că nu am de ales, uite, ,,cu mine se petrece ceva(!!!!):… o viaţă de om!”…  

P.S.,,Iubitul"din adolescenţa mea azi a murit...nu mai e...decât în sufletul nostru, al celor ce l-am citit şi l-am îndrăgit-Marin Preda !

Poveşti de primăvară

 A fost o primăvară lungă.Am împărţit-o la zările depărtate, am purtat-o prin trenuri şi deasupra norilor, am luat-o cu mine în bagaje, am risipit-o peste zilele grele, m-am întremat din mers cu razele ei blânde…

Început de aprilie… La Târgu-Jiu l-am întâlnit pe Brâncuşi-…Poarta –Sărutului mi-a părut simplă şi firească- o trecere albă, emoţionantă către aleea înverzită ce ştie drumul către   Masa Tăcerii, sub pletele despletite într-un verde prietenos al sălciilor de pe malul Jiului. Coloana Infinitului ne-a tulburat clipele…şi aşa greu de îndurat datorită competiţiei naţionale dificile (şi amare pe alocuri) ce ne- a adunat în oraşul înmugurit al lui Brâncuşi…Premiul Corei mi-a adus zâmbet şi frumuseţea gândului timid că  e soare…

Sărbătorile de Paşti m-au oprit pentru câteva zile ploioase, reci, apăsătoare, ostenite la peste 2000 de km distanţă.La Brugges, într-o biserică neştiută am ascultat slujba de Înviere nemiscată, tăcută, tulburată.Vestirea minunii eterne-,,Hristos a înviat!”- în  franceză, flamandă,  engleză,  greacă, rusă şi română a fost parcă o izbândă uluitoare, desăvârşită!Am colindat apoi undeva, într-o ţară frumoasă, departe, departe, pe malul aurit al mării, într-o joacă ameţitoare cu vântul, cu valurile, cu cerul întreg…

Am alergat însă acasă, căci alte drumuri mă chemau la Iaşi…Iaşiul de care sunt şi voi rămâne îndrăgostită fără tăgadă, fără ezitări, fără margini… Iaşiul cu picturile lui Sabin Bălaşa, cu bojdeuca fermecată a Împăratului Poveştilor din mahalaua Ţicăului, Iaşiul cu plopii fără soţ, cu teiul vechi eminescian, Iaşiul cu tot  Copoul lui în sărbătoare, Iaşiul  cu oameni  ce poartă suflete alese şi profund împodobite, Iaşiul cu străzile lui înclinate pe care aleargă tramvaie aurii, cu cele mai frumoase ploi albe de cireş… Am râs şi am plâns la Iaşi de câteva primăveri încoace.Am încercat şi am aflat drumul către poezie, către pictură, drumul luminos al sufletelor elevilor mei pasionaţi de arta cuvântului…

Reînceperea şcolii de după vacanţa de Paşti in ziua Sfântului Gheorghe mi-a adus multe, Doamne, tare multe urări!Şi atât de multe buchete de  flori, cum nu ştiu dacă am mai primit vreodată(printr-o minune frumoasă, eu primesc adesea flori!)! Toată casa mea a zâmbit în nenumărate culori la  vizita lor îndelungată, binecuvântată!!Lipsisem  aproape o lună…mereu pe drumuri, grăbită spre trenuri şi avioane, trăgând după mine bagaje uneori prea greu de purtat…tânjisem după un adverb de loc nepreţuit:,,acasă”…

 Acasă însă clipele mele sunt amanetate pentru încă multă vreme, iar primăvara mea se lasă invadată de teste, concursuri, renovări, cursuri, examene, teorie, emoţie, nervi, teamă, griji, nesomn, nelinişti, nepace…E greu şi limanul e încă departe.

A fost o primăvară lungă.Am împărţit-o la zările depărtate, am purtat-o prin trenuri şi deasupra norilor, am luat-o cu mine în bagaje, am risipit-o peste zilele grele…Oftez, îmi trimit privirile spre zări cu soare şi las povestea ei, povestea primăverii să meargă aşa cum vrea ea,  mai departe…

   

  

Despre ploaie?...sau despre singurătate?...sau despre liniste?...

 M-am trezit după prânz, cu mintea încă plină de visele amestecate ale nopţii prelungite peste ziua aceasta de aprilie…Am coborât din pat într-o casă invăluită in liniste,  cu toate obloanele trase… Mi-am amintit că nu sunt acasă, ci sunt departe, la peste 2000km de casa mea…Ştiu, tu mi-ai spune că e şi casa mea, dar eu doar tac şi îţi zâmbesc în gând…Sunt singură, încerc să fac o  cafea şi trag obloanele grele care se ridică însoţite de un sunet strident, greu, lung,  apoi  aştept să văd lumina acestei zile de primăvară…Ea năvăleşte în casă, cu prietenie nedisimulată…nu e lumina orbitoare a altor dimineţi trăite aici, e lumina unei zile ploioase…dar e…lumină!Mă aşez-eu şi cafeaua mea- în fotoliul plasat în dreptul peretelui compus din ferestrele ce dau spre grădină: a înflorit cireşul, iarba e plină de viaţă, toţi arbuştii par dantelaţi…şi ploaia ţese în aer o pânză fermecată…Nu mai văd nimic, decât grădina aceasta împrimăvărată, nu mai aud nimic, decât ploaia ritmată a gândurilor mele şi a cerului acestuia de primăvară…De câteva ore stau aici şi descos toate chipurile dragi pe care le-am lăsat acasă pentru câteva zile-vorbesc în gând cu fiecare, plâng uşor în răstimpuri, dar tac…Încep apoi pe nesimţite să mă mir de cât e de frumoasă ploaia asta, azi…de cât e de fericită singurătatea mea în orele acestea tăcute…de cât e blândă liniştea în casa aceasta…N-aş putea articula niciun sunet câtă vreme îmi ascult gândurile şi ploaia. …Doar tac…o să le ascult  încă o vreme, până când o să intri pe uşă ca să risipeşti fără voie inteorgaţiile eterne ale singurătăţilor mele…   

Un salon cu pian, o canapea roşie, trandafiri albi, lampadare vechi si...LARA FABIAN...

În viaţa oricui există oameni care, voit sau inconştient le influenţează lumea interioară: unii aduc torturi, suferinţe, nefiinţă…Alţii sunt cei care ne reamintesc periodic adevărul că viaţa e frumoasă…Ei bine, Lara Fabian e o artistă care m-a convins adeseori că port un suflet, că spaţiul însumat de acesta e capabil de a străluci de fericire…Ea, cu vocea, cu armonia, cu mesajele, cu melodiile ei tulburătoare…A trăit în mine de când am aflat-o, am chemat-o adeseori când am rămas singură sau când am vrut să o înfăţişez celor dragi…La începutul acesta de primăvară, ea a venit chiar dacă nu îndrăznisem să o chem…a venit mai mult ca niciodată, a venit în carne, oase şi…cântece!

Duminică m-am trezit cu gândul că o voi afla…că o voi vedea…Era tulburarea unei bucurii aproape depline…(mi-e ruşine să mărturisesc emoţia care m-a răvăşit toată ziua, cum de multe ori mă tem să dezvălui tot ce simt, cum simt, pentru a nu trece drept o fiinţă prea  ciudată…).Am numărat ore, clipe…nu m-am putut concentra la nimic…Am întâlnit-o spre seară, într-o sală plină de suflete care ştiu sigur că o adorau: ştiu sigur din nebunia aplauzelor lor, din privirile înlăcrimate(nu exagerez!), din nenumăratele pancarte de genul- “Tu nous a manqué”, ,,Tu m’as change la vie!” Scena a fost amenajată concordant cu starea transmisă de muzica ei:  un salon cu pian, o canapea roşie, trandafiri albi şi lampadare vechi…Am acultat-o ca şi când timpul nu-şi mai ştia curgerea: "J'y crois", "La difference", "Immortelle", "Le secret”, "Adagio", "Always", "Je suis malade",,,Je t’aime” şi "Pas sans toi", un cântec despre care a spus că l-a compus în urmă cu 22 de ani şi pe care l-a interpretat la cel de-al doilea bis. "Sensul acestui cântec este sensul vieţii mele, iar sensul vieţii mele este legătura pe care o am cu voi. Însemnaţi atât  pentru mine şi cred că şi eu însemn ceva pentru voi. Fără voi, nimic din toate acestea nu ar fi posibil. Voi cânta acest cântec pentru voi şi pentru fetiţa mea”.

5 000 de oameni au cântat într-un glas,,Je t’aime”, ,,Je suis malade”, iar eu nu am ştiut dacă să mă bucur sau să mă întristez că am împărţit mesajul frumos al cestor cântece cu oameni despre care habar nu aveam că ştiu( ca şi mine) toate versurile, toate refrenele… A fost aclamată continuu: după fiecare melodie, întreaga sală se ridica în picioare pentru a o striga, pentru a o aplauda de-a dreptul frenetic…A primit flori aproape continuu…Nu, nu am ştiut că e atât de iubită aici…dar am găsit la oamenii aceia confirmarea că vocea şi melodiile ei, maniera în care transmite sentimente merită bătăi frumoase de inimă…La sfârşit  toate chipurile dimprejur purtau în ochi strălucire : lacrimi de bucurie, de recunoştinţă, de entuziasm, iar în pieptul meu furtuna râvăşise toate gândurile, orice cotlon de trăire…

Nu simt nevoia să pledez  pentru ea, nu recunosc în mine intenţia de a convinge pe cineva că are o voce curată, o atitudine frumoasă, mesaje emoţionante, pentru că ştiu sigur că gusturile muzicale sunt conforme cu lumea interioară a fiecăruia…Lumea mea primeşte din când în când mesajul că viaţa e frumoasă(trista sau  însorită, dar frumoasă!)…iar mesajul acesta mi-l trimite câteodată…Lara Fabian… 

Dreptul la...primăvară

Am găsit mereu legături între sufletul meu şi anotimpurile ce s-au perindat prin calendare…le-am creat semnificaţii, le-am dat rezonanţa pe care bătăile inimii mele  au dictat -o…Aşa am ajuns la concluzia că primăverile ne schimbă vieţile… Măcar puţin!!!! (după ce în cursul iernii am consumat trăirile, energiile adunate în noi peste an…ca într-o hibernare)…

Am mai vorbit cândva aici, cui a vrut să mă creadă despre hipnoza în care intră sufletul meu în primele-prime clipe de primăvară, când sosesc primele zvonuri , primele scânteieri de biete diamante şovăielnice prin aer…când prea puţine inimi simt apropierea ei înmiresmată…Această perioadă îmi pare o taină, un secret despre izvorul  farmecelor, o lume neştiută şi neadulmecată de nimeni…Nu simt exuberanţă, nici dezinvoltura unor clipe fericite…ci o tulburare , o emoţie pe care nu ştiu să o las recompusă în cuvinte…ca o aşteptare. Apoi ştiu că vor veni înfloririle, însorirea şi primăvara va fi  la îndemana oricui.Bucuria nu va mai fi un secret atunci, îmi va părea un lucru ştiut, neridicat la rang de vrajă, de hipnoză binecuvântată.

Şi în vârful picioarelor, temându-mă să nu rup vraja, am plecat departe să întâmpin anotimpul acesta drag, după o iarnă care mi-a consumat multe dintre  speranţe, multe dintre zâmbete şi aproape toate puterile…Primii  paşi dezgheţaţi, tuburaţi către primăvară i-am făcut cu emoţia revenirilor.Am hoinărit fără ţintă pe  străduţe pietruite , am hrănit lebedele cu ciocolată sau cu pizza(depinde de oraş…), am cercetat cu frenezie chipurile trecătorilor, parcurile, cafenelele.M-am bucurat copilăreşte la gândul frumos că atât de multă lume alege să stea pe iarbă, la soare şi să…citească(cât mi-aş fi dorit să vadă asta toţi elevii mei care citesc doar de teama unei note proaste!)!!Nu poţi simţi decât entuziasm în prezenţa atâtor suflete împrietenite cu rândurile pline de o eternitate de înţelesuri!Mi-a venit să îi salut, să îi întreb ce tâlcuri au poveştile lor.La Amsterdam l-am căutat pe Van Gogh…şi l-am găsit:culorile lui au picurat în mine primăvară…Am admirat atâtea chipuri de femei în tablourile lui!Mi-am închipuit atâtea poveşti despre primăverile lor…Am revăzut  străzile pariziene pictate de el ca într-un joc de copil cu mov şi galben…şi verde…şi mi-am umplut privirile de …flori: ,,Floarea-soarelui”(celebra şi uluitoarea floare a lui Van Gogh), irişi, roze…Ce vizită mai asortată cu primăvara aş fi putut afla oare  pentru sufletul meu?

Începutul acesta vrăjit de primăvară mi-a reamintit frumuseţea simplă a prieteniei, a speranţei, a nevoii de linişte…Mi-a reamintit toate acestea  acolo, departe de acest aici…

…Aici am revenit cu inima strânsă, cu teama copleşitoare de răsăritul soarelui, cu teama de fragilitatea sufletului meu…De cum am coborât din avion am simţit plierea în mine, din nevoia frenetică de a nu lăsa să zboare încrederea, bucuria, certitudinea, primăvara…

 Am găsit deci, mereu legături între sufletul meu şi anotimpurile ce s-au perindat prin calendare.Azi ridic privirile către cer şi îmi spun că primăvara nu va veni până când nu ne schimbăm la faţă ca pământul, ca pădurea…La venirea ei  ar trebui să învăţăm să ne cerem toate drepturile: la pace, la zâmbet, la dragoste, la împăcare, la linişte, la domolirea tristeţilor din adâncuri… Să ne îndreptăm spatele, să tragem aer în piept şi să zâmbim măcar şovăielnic şi visător, să ne încredem cu câteva bătăi măcar ale inimii noastre că primăvara poate, dacă vrem, să ne schimbe- fie şi puţin, puţin, puţin- viaţa!Asta e menirea ei binecuvântată! 

  

Istoria unei infrangeri

Waterloo este semnul unei infrangeri…infrangerea unuia dintre cei mai puternici oameni despre  care istoria universala stie legende…Napoleon Bonaparte… M-au coplesit mereu povestile despre el, acest personaj uluitor  care  la 30 de ani „făcuse deja toate cuceririle lui, guverna lumea, supravieţuise atâtor furtuni, fondase partide, reunise o naţiune divizată, crease un guvern, un imperiu, şi nu-i lipsea decât titlul de împărat…“La 30 de ani!. „Am fost răsfăţat de soartă, trebuie să recunosc! Am comandat întotdeauna, încă de la începutul vieţii, m-am născut să fiu puternic, am decis întotdeauna circumstanţele şi forţa mea, n-am cunoscut vreodată un stăpân sau o lege care să mă domine…”, îi spunea Bonaparte lui Las Cases, pe Insula Sfânta Elena.

Pasind pe campul de lupta de la Waterloo, sub privirile leului ce aminteste de acolo, din apropierea cerului,  curajul ostasilor morti aici(Butte du Lion) si in vechea ferma care ii servise drept ultima reduta lui Napoleon  am visat, cum ar fi fost sa-l cunosc, cum ar fi fost sa traiesc in umbra lui, cum ar fi fost sa il observ, sa  invat  de la el?… Oare cati nu si-au dorit, ca si mine, in clipele in care am traversat locul  infrangerii lui memorabile, sa-l poata intoarce la viata? Nu mă consider deloc un istoric, totuși, mergand la Waterloo si, inainte de asta, citindu-l pe Hugo ce dezbate în „Mizerabilii” bătălia de la Waterloo am ramas  și eu cu ceva idei  cu privire la ea! Stiu ca  batalia de la Waterloo a avut loc la 13 km sud de Bruxelles intre francezi, aflati sub comanda lui Napoleon Bonaparte si armatele aliate, conduse de ducele englez Wellington si de generalul prusac Blucher. Infrangerea suferita de Napoleon la Waterloo a incheiat domnia celor 100 de zile, el a fost exilat pe insula Sfanta Elena, unde a murit in 1821.  . Înfrangerea lui  nu s-ar datora   generalului Wellington! Înfrângerea de la Waterloo se pare ca se datorează doar providentei divine! Napoleon ar fi terminat lupta de la Waterloo încă din prima zi dacă nu ar fi plouat cu o noapte înainte! O simplă ploaie providențială l-a învins pe marele Napoleon! Astfel, ploaia l-a împiedicat să înainteze cu artileria (pionul central al lui Napoleon) din cauza nămolului, așa că de abia pe la amiază a putut pune pe poziții tunurile. Asta a dus la neînfrângerea imediată a englezilor și putința venirii întăririlor (prin reordonarea diviziilor dislocate)! Chiar și când a putut ataca cu artileria, bombele se înfundau în pământul desfundat, fără să provoace altceva decât vulcani de noroi și stropi!Se spune ca geniul lui Napoleon a stralucit fantastic, dar a ajuns la un moment dat să fie poate  inamicul lui Dumnezeu, așa că însuși Dumnezeu l-a oprit, ca și pe Alexandru cel Mare, din cucerirea lumii, pentru că EL e stăpânul de drept al lumii! După cum spunea Hugo: “Veșnicia îl trăsese pe Napoleon la răspundere și căderea lui era hotărâtă. Îl stingherea pe Dumnezeu.”(Hugo, Mizerabilii, p 364) și contiuna tot el: “În bătălia de la Waterloo a fost mai mult decât un nor, a fost un meteor. A trecut pe acolo Dumnezeu.” (Hugo, Mizerabilii, p 374).Istoria nu cunoaşte discursuri mai sensibile şi mobilizatoare decat  cele ale lui Napoleon, pe câmpul de luptă, în faţa soldaţilor săi, indiferent de bătălie. Atunci când Împăratul a cunoscut  înfrângerea in fata englezilor şi-a dorit să moară alături de armata lui: „De ce să supravieţuiesc unui asemenea dezastru?” se-ntreba el după Waterloo.Dar, oare, soldaţii săi, ar fi acceptat să-l lase să moară pe Dumnezeul lor?

 De aceea, ajungand la Waterloo m-am gandit la infrangeri…acele infrangeri totale, care te doboara, te imping la gesturi sfasietoare, te dezumanizeaza, te fac sa iti spui, ca si Napoleon Bonaparte,,De ce sa mai supravietuiesc unui asemenea dezastru?"Am plecat de aici cu pasi greoi, cu sufletul involburat de nori , cu batai de inima mai grabite, cu vorbe mai putine si grele, ca de plumb…

Aveam sa ma inseninez insa mai apoi, intelegand nemurirea indubitabila a lui Napoleon Bonaparte in Franta, la Paris,   la „Domul Invalizilor”, in pragul tombei sale.Aici, milioane de oameni din toata lumea ii rostesc numele fascinati…Si i-l vor rosti pe vecie…

N-am să încetez vreodată să mă bucur, că, dincolo de timp, Napoleon va rămâne viu în memoria umanităţii, iar englezii(urmasi ai celor care i-au grabit infrangerea la Waterloo, urmasii lui Wellington, poate  ) îşi vor apleca mereu fruntea pentru a-i cinsti mormantul, iar gandurile lor ii vor recunoaste maretia!

În valea dintre suferinţă şi moarte, singurătatea e un oraş fericit!!!

Azi am ramas iar singura…

Tacerea din camera mea in seara aceasta, aburul care se ridica bland si aromat din ceasca alba cu ceai, sclipirea inghetata a zapezilor de la fereastra ma transpun in lumea unei  poezii care mi se pare atat de frumoasa, atat, atat de frumoasa!De dragul acestei poezii incep sa  ma gandesc la singuratati : la singuratatile mele sfasietoare, planse, urlate, la singuratatile mele frumoase, linistite, dorite,  cautate, la singuratatile pe care le-am preferat uneori unor nesinguratati care ma tineau captiva in suferinte grele, la singuratatile care au trecut sau care vor urma …

Sufletul meu a traversat veacuri, zile, clipe de singuratate: singuratatea face sau a facut parte dintotdeauna din viata noastra, a tuturor…

Am ramas deci, singura din nou…Cu ceaiul, cu ninsoarea, cu sunetul de neoprit al telefonului… Am ramas singura, dar(ridic priviri recunoascatoare catre cer), jur ca  sunt mai putin singura ca oricand!

P.S.Va rog, cititi cu sufletul versurile de mai jos!Promit intalniri constante cu poezia: poezia e alt ,,oras fericit"!!!

Singurătatea

     de Ana Blandiana

Singurătatea e un oraş

În care ceilalţi au murit,

Străzile sunt curate,

Pieţele goale,

Totul se vede deodată

Dilatat în pustiul

Atât de limpede sortit.

Singurătatea e un oraş

În care ninge enorm

Şi niciun  pas

Nu profanează lumina

Depusă în straturi,

Şi numai tu, ochiul treaz

Deschis peste cei care dorm,

Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi

De-atâta tăcere şi neprihană

În care nimeni nu luptă

Şi nu e minţit,

Unde-i prea clară

Ca să mai doară

Până şi lacrima de animal părăsit.

În valea

Dintre suferinţă şi moarte,

Singurătatea e un oraş fericit.