Un salon cu pian, o canapea roşie, trandafiri albi, lampadare vechi si...LARA FABIAN...

În viaţa oricui există oameni care, voit sau inconştient le influenţează lumea interioară: unii aduc torturi, suferinţe, nefiinţă…Alţii sunt cei care ne reamintesc periodic adevărul că viaţa e frumoasă…Ei bine, Lara Fabian e o artistă care m-a convins adeseori că port un suflet, că spaţiul însumat de acesta e capabil de a străluci de fericire…Ea, cu vocea, cu armonia, cu mesajele, cu melodiile ei tulburătoare…A trăit în mine de când am aflat-o, am chemat-o adeseori când am rămas singură sau când am vrut să o înfăţişez celor dragi…La începutul acesta de primăvară, ea a venit chiar dacă nu îndrăznisem să o chem…a venit mai mult ca niciodată, a venit în carne, oase şi…cântece!

Duminică m-am trezit cu gândul că o voi afla…că o voi vedea…Era tulburarea unei bucurii aproape depline…(mi-e ruşine să mărturisesc emoţia care m-a răvăşit toată ziua, cum de multe ori mă tem să dezvălui tot ce simt, cum simt, pentru a nu trece drept o fiinţă prea  ciudată…).Am numărat ore, clipe…nu m-am putut concentra la nimic…Am întâlnit-o spre seară, într-o sală plină de suflete care ştiu sigur că o adorau: ştiu sigur din nebunia aplauzelor lor, din privirile înlăcrimate(nu exagerez!), din nenumăratele pancarte de genul- “Tu nous a manqué”, ,,Tu m’as change la vie!” Scena a fost amenajată concordant cu starea transmisă de muzica ei:  un salon cu pian, o canapea roşie, trandafiri albi şi lampadare vechi…Am acultat-o ca şi când timpul nu-şi mai ştia curgerea: "J'y crois", "La difference", "Immortelle", "Le secret”, "Adagio", "Always", "Je suis malade",,,Je t’aime” şi "Pas sans toi", un cântec despre care a spus că l-a compus în urmă cu 22 de ani şi pe care l-a interpretat la cel de-al doilea bis. "Sensul acestui cântec este sensul vieţii mele, iar sensul vieţii mele este legătura pe care o am cu voi. Însemnaţi atât  pentru mine şi cred că şi eu însemn ceva pentru voi. Fără voi, nimic din toate acestea nu ar fi posibil. Voi cânta acest cântec pentru voi şi pentru fetiţa mea”.

5 000 de oameni au cântat într-un glas,,Je t’aime”, ,,Je suis malade”, iar eu nu am ştiut dacă să mă bucur sau să mă întristez că am împărţit mesajul frumos al cestor cântece cu oameni despre care habar nu aveam că ştiu( ca şi mine) toate versurile, toate refrenele… A fost aclamată continuu: după fiecare melodie, întreaga sală se ridica în picioare pentru a o striga, pentru a o aplauda de-a dreptul frenetic…A primit flori aproape continuu…Nu, nu am ştiut că e atât de iubită aici…dar am găsit la oamenii aceia confirmarea că vocea şi melodiile ei, maniera în care transmite sentimente merită bătăi frumoase de inimă…La sfârşit  toate chipurile dimprejur purtau în ochi strălucire : lacrimi de bucurie, de recunoştinţă, de entuziasm, iar în pieptul meu furtuna râvăşise toate gândurile, orice cotlon de trăire…

Nu simt nevoia să pledez  pentru ea, nu recunosc în mine intenţia de a convinge pe cineva că are o voce curată, o atitudine frumoasă, mesaje emoţionante, pentru că ştiu sigur că gusturile muzicale sunt conforme cu lumea interioară a fiecăruia…Lumea mea primeşte din când în când mesajul că viaţa e frumoasă(trista sau  însorită, dar frumoasă!)…iar mesajul acesta mi-l trimite câteodată…Lara Fabian… 

Dreptul la...primăvară

Am găsit mereu legături între sufletul meu şi anotimpurile ce s-au perindat prin calendare…le-am creat semnificaţii, le-am dat rezonanţa pe care bătăile inimii mele  au dictat -o…Aşa am ajuns la concluzia că primăverile ne schimbă vieţile… Măcar puţin!!!! (după ce în cursul iernii am consumat trăirile, energiile adunate în noi peste an…ca într-o hibernare)…

Am mai vorbit cândva aici, cui a vrut să mă creadă despre hipnoza în care intră sufletul meu în primele-prime clipe de primăvară, când sosesc primele zvonuri , primele scânteieri de biete diamante şovăielnice prin aer…când prea puţine inimi simt apropierea ei înmiresmată…Această perioadă îmi pare o taină, un secret despre izvorul  farmecelor, o lume neştiută şi neadulmecată de nimeni…Nu simt exuberanţă, nici dezinvoltura unor clipe fericite…ci o tulburare , o emoţie pe care nu ştiu să o las recompusă în cuvinte…ca o aşteptare. Apoi ştiu că vor veni înfloririle, însorirea şi primăvara va fi  la îndemana oricui.Bucuria nu va mai fi un secret atunci, îmi va părea un lucru ştiut, neridicat la rang de vrajă, de hipnoză binecuvântată.

Şi în vârful picioarelor, temându-mă să nu rup vraja, am plecat departe să întâmpin anotimpul acesta drag, după o iarnă care mi-a consumat multe dintre  speranţe, multe dintre zâmbete şi aproape toate puterile…Primii  paşi dezgheţaţi, tuburaţi către primăvară i-am făcut cu emoţia revenirilor.Am hoinărit fără ţintă pe  străduţe pietruite , am hrănit lebedele cu ciocolată sau cu pizza(depinde de oraş…), am cercetat cu frenezie chipurile trecătorilor, parcurile, cafenelele.M-am bucurat copilăreşte la gândul frumos că atât de multă lume alege să stea pe iarbă, la soare şi să…citească(cât mi-aş fi dorit să vadă asta toţi elevii mei care citesc doar de teama unei note proaste!)!!Nu poţi simţi decât entuziasm în prezenţa atâtor suflete împrietenite cu rândurile pline de o eternitate de înţelesuri!Mi-a venit să îi salut, să îi întreb ce tâlcuri au poveştile lor.La Amsterdam l-am căutat pe Van Gogh…şi l-am găsit:culorile lui au picurat în mine primăvară…Am admirat atâtea chipuri de femei în tablourile lui!Mi-am închipuit atâtea poveşti despre primăverile lor…Am revăzut  străzile pariziene pictate de el ca într-un joc de copil cu mov şi galben…şi verde…şi mi-am umplut privirile de …flori: ,,Floarea-soarelui”(celebra şi uluitoarea floare a lui Van Gogh), irişi, roze…Ce vizită mai asortată cu primăvara aş fi putut afla oare  pentru sufletul meu?

Începutul acesta vrăjit de primăvară mi-a reamintit frumuseţea simplă a prieteniei, a speranţei, a nevoii de linişte…Mi-a reamintit toate acestea  acolo, departe de acest aici…

…Aici am revenit cu inima strânsă, cu teama copleşitoare de răsăritul soarelui, cu teama de fragilitatea sufletului meu…De cum am coborât din avion am simţit plierea în mine, din nevoia frenetică de a nu lăsa să zboare încrederea, bucuria, certitudinea, primăvara…

 Am găsit deci, mereu legături între sufletul meu şi anotimpurile ce s-au perindat prin calendare.Azi ridic privirile către cer şi îmi spun că primăvara nu va veni până când nu ne schimbăm la faţă ca pământul, ca pădurea…La venirea ei  ar trebui să învăţăm să ne cerem toate drepturile: la pace, la zâmbet, la dragoste, la împăcare, la linişte, la domolirea tristeţilor din adâncuri… Să ne îndreptăm spatele, să tragem aer în piept şi să zâmbim măcar şovăielnic şi visător, să ne încredem cu câteva bătăi măcar ale inimii noastre că primăvara poate, dacă vrem, să ne schimbe- fie şi puţin, puţin, puţin- viaţa!Asta e menirea ei binecuvântată! 

  

Istoria unei infrangeri

Waterloo este semnul unei infrangeri…infrangerea unuia dintre cei mai puternici oameni despre  care istoria universala stie legende…Napoleon Bonaparte… M-au coplesit mereu povestile despre el, acest personaj uluitor  care  la 30 de ani „făcuse deja toate cuceririle lui, guverna lumea, supravieţuise atâtor furtuni, fondase partide, reunise o naţiune divizată, crease un guvern, un imperiu, şi nu-i lipsea decât titlul de împărat…“La 30 de ani!. „Am fost răsfăţat de soartă, trebuie să recunosc! Am comandat întotdeauna, încă de la începutul vieţii, m-am născut să fiu puternic, am decis întotdeauna circumstanţele şi forţa mea, n-am cunoscut vreodată un stăpân sau o lege care să mă domine…”, îi spunea Bonaparte lui Las Cases, pe Insula Sfânta Elena.

Pasind pe campul de lupta de la Waterloo, sub privirile leului ce aminteste de acolo, din apropierea cerului,  curajul ostasilor morti aici(Butte du Lion) si in vechea ferma care ii servise drept ultima reduta lui Napoleon  am visat, cum ar fi fost sa-l cunosc, cum ar fi fost sa traiesc in umbra lui, cum ar fi fost sa il observ, sa  invat  de la el?… Oare cati nu si-au dorit, ca si mine, in clipele in care am traversat locul  infrangerii lui memorabile, sa-l poata intoarce la viata? Nu mă consider deloc un istoric, totuși, mergand la Waterloo si, inainte de asta, citindu-l pe Hugo ce dezbate în „Mizerabilii” bătălia de la Waterloo am ramas  și eu cu ceva idei  cu privire la ea! Stiu ca  batalia de la Waterloo a avut loc la 13 km sud de Bruxelles intre francezi, aflati sub comanda lui Napoleon Bonaparte si armatele aliate, conduse de ducele englez Wellington si de generalul prusac Blucher. Infrangerea suferita de Napoleon la Waterloo a incheiat domnia celor 100 de zile, el a fost exilat pe insula Sfanta Elena, unde a murit in 1821.  . Înfrangerea lui  nu s-ar datora   generalului Wellington! Înfrângerea de la Waterloo se pare ca se datorează doar providentei divine! Napoleon ar fi terminat lupta de la Waterloo încă din prima zi dacă nu ar fi plouat cu o noapte înainte! O simplă ploaie providențială l-a învins pe marele Napoleon! Astfel, ploaia l-a împiedicat să înainteze cu artileria (pionul central al lui Napoleon) din cauza nămolului, așa că de abia pe la amiază a putut pune pe poziții tunurile. Asta a dus la neînfrângerea imediată a englezilor și putința venirii întăririlor (prin reordonarea diviziilor dislocate)! Chiar și când a putut ataca cu artileria, bombele se înfundau în pământul desfundat, fără să provoace altceva decât vulcani de noroi și stropi!Se spune ca geniul lui Napoleon a stralucit fantastic, dar a ajuns la un moment dat să fie poate  inamicul lui Dumnezeu, așa că însuși Dumnezeu l-a oprit, ca și pe Alexandru cel Mare, din cucerirea lumii, pentru că EL e stăpânul de drept al lumii! După cum spunea Hugo: “Veșnicia îl trăsese pe Napoleon la răspundere și căderea lui era hotărâtă. Îl stingherea pe Dumnezeu.”(Hugo, Mizerabilii, p 364) și contiuna tot el: “În bătălia de la Waterloo a fost mai mult decât un nor, a fost un meteor. A trecut pe acolo Dumnezeu.” (Hugo, Mizerabilii, p 374).Istoria nu cunoaşte discursuri mai sensibile şi mobilizatoare decat  cele ale lui Napoleon, pe câmpul de luptă, în faţa soldaţilor săi, indiferent de bătălie. Atunci când Împăratul a cunoscut  înfrângerea in fata englezilor şi-a dorit să moară alături de armata lui: „De ce să supravieţuiesc unui asemenea dezastru?” se-ntreba el după Waterloo.Dar, oare, soldaţii săi, ar fi acceptat să-l lase să moară pe Dumnezeul lor?

 De aceea, ajungand la Waterloo m-am gandit la infrangeri…acele infrangeri totale, care te doboara, te imping la gesturi sfasietoare, te dezumanizeaza, te fac sa iti spui, ca si Napoleon Bonaparte,,De ce sa mai supravietuiesc unui asemenea dezastru?"Am plecat de aici cu pasi greoi, cu sufletul involburat de nori , cu batai de inima mai grabite, cu vorbe mai putine si grele, ca de plumb…

Aveam sa ma inseninez insa mai apoi, intelegand nemurirea indubitabila a lui Napoleon Bonaparte in Franta, la Paris,   la „Domul Invalizilor”, in pragul tombei sale.Aici, milioane de oameni din toata lumea ii rostesc numele fascinati…Si i-l vor rosti pe vecie…

N-am să încetez vreodată să mă bucur, că, dincolo de timp, Napoleon va rămâne viu în memoria umanităţii, iar englezii(urmasi ai celor care i-au grabit infrangerea la Waterloo, urmasii lui Wellington, poate  ) îşi vor apleca mereu fruntea pentru a-i cinsti mormantul, iar gandurile lor ii vor recunoaste maretia!

În valea dintre suferinţă şi moarte, singurătatea e un oraş fericit!!!

Azi am ramas iar singura…

Tacerea din camera mea in seara aceasta, aburul care se ridica bland si aromat din ceasca alba cu ceai, sclipirea inghetata a zapezilor de la fereastra ma transpun in lumea unei  poezii care mi se pare atat de frumoasa, atat, atat de frumoasa!De dragul acestei poezii incep sa  ma gandesc la singuratati : la singuratatile mele sfasietoare, planse, urlate, la singuratatile mele frumoase, linistite, dorite,  cautate, la singuratatile pe care le-am preferat uneori unor nesinguratati care ma tineau captiva in suferinte grele, la singuratatile care au trecut sau care vor urma …

Sufletul meu a traversat veacuri, zile, clipe de singuratate: singuratatea face sau a facut parte dintotdeauna din viata noastra, a tuturor…

Am ramas deci, singura din nou…Cu ceaiul, cu ninsoarea, cu sunetul de neoprit al telefonului… Am ramas singura, dar(ridic priviri recunoascatoare catre cer), jur ca  sunt mai putin singura ca oricand!

P.S.Va rog, cititi cu sufletul versurile de mai jos!Promit intalniri constante cu poezia: poezia e alt ,,oras fericit"!!!

Singurătatea

     de Ana Blandiana

Singurătatea e un oraş

În care ceilalţi au murit,

Străzile sunt curate,

Pieţele goale,

Totul se vede deodată

Dilatat în pustiul

Atât de limpede sortit.

Singurătatea e un oraş

În care ninge enorm

Şi niciun  pas

Nu profanează lumina

Depusă în straturi,

Şi numai tu, ochiul treaz

Deschis peste cei care dorm,

Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi

De-atâta tăcere şi neprihană

În care nimeni nu luptă

Şi nu e minţit,

Unde-i prea clară

Ca să mai doară

Până şi lacrima de animal părăsit.

În valea

Dintre suferinţă şi moarte,

Singurătatea e un oraş fericit.

BONNE ANNEE 2012!

Iubesc orasul acesta cu toata linistea, il iubesc cu zambet, il iubesc ca pe un dar nesperat, neindraznit, dar primit, il iubesc fara sa pot scrie cata puzderie de  motive am sa o fac…Il iubesc mai mult cu fiecare revenire  si nu ma pot opri  sa nu  tremur in taina, rugandu-ma sa nu fie ultima oara cand ii pasesc trotuarele adorate… Pentru toate acestea, cineva m-a luat de mana si m-a adus  aici, cu sufletul ostenit,  la rascrucea dintre ani…Iubesc Parisul!

Aici mi-am luat ramas-bun cu puterile pe care le-am mai avut, de la anul care s-a incheiat, cu toate trairile, intamplarile sau neintamplarile lui.Am parcurs in treacat paginile stiute din mine si am atins usor, ca intr-o visare, cu gandul,  zambetele si nezambetele, lacrimile de bucurie sau bietele suferinte ale acestui 2011…Trecute sunt toate, temporal vorbind, caci multe, sclipite sau innegurate vor ramane in mine pentru clipe sau pentru vecii…Pe unele le voi aduce poate aici, pe paginile acestui ,,alt eu”, ca sa nu ramana numai ale mele…

Am spus, deci, ramas-bun anului trecut in orasul acesta adorat, la lumina felinarelor lui ce comploteaza cu toate bataile inimii  mele…Ultimele clipe din an le-am petrecut alaturi de alte zeci de mii de oameni necunoscuti, un popor intreg de suflete, in inima acestui oras grandios…Turnul s-a aprins spectaculos, a licarit in strigatele asurzitoare de surpriza, admiratie, bucurie ale multimii de voci, apoi au izbucnit urari:Bonne Anne!!, Happy New Year!!,  Buon Compleanno!!,  Alles Gute zum Geburtstag!!… Am inchis ochii si, cu lacrimi fierbinti intre gene,  mi-am dorit(primul, primul  gand !!!)in primele clipe ale anului nou sa ii stiu bine, sanatosi,  fericiti, pe toti cei pe care ii iubesc cu mare  tarie, mai presus de mine!Mi-am dorit apoi sa am puterea, vointa, inspiratia sa fac absolut tot ceea ce fac-mai frumos, mai bine, mai trainic…Am ridicat privirile spre cer si m-am simtit recunoscatoare din adancul meu cel mai adanc pentru tot ce sunt, pentru tot ce am avut, cu lacrimi sau suras,  de la Cel care ne stie rosturile pe lume…Am ramas asa, in multimea de voci, ascultandu-mi bataile inimii, implorand  un an mai bun pentru toata lumea…

O alta parte a noptii de la rascrucea anilor am petrecut-o in fata unui pahar de sampanie, soptind despre ceea ce a fost, despre ce ar putea veni, privind din cand in cand spre luminile fermecate ale orasului meu drag…Ne-am plimbat apoi cu un zambet in suflet pe malul Senei, fiecare cu gandurile lui care uneori se intalneau ,  se recunosteau, se placeau …

In zorii zilelor urmatoare, am vibrat de emotia, insufletirea specifice inceputurilor, am colindat prin parcuri, pe strazi…La basilica Sacre-Coeur nu mai fusesem de anul trecut, de aceea, am mers acolo cu mare dor, am atins cerul, am aprins lumanari si sperante…Pe trepte-acelasi soare neasteptat, concert ad-hoc:se canta,,Stay by me…stay by me…” .Iar la baza treptelor bisericii se intinde alb, minunat, ideal,  orasul…

Pe Champs Elysee e spectacol uimitor de muzica si sclipiri:copacii sunt imbracati in arcuri de lumini si in loc de frunze au banuti argintii.Din jumatate in jumatate de ora, culorile luminilor se schimba:rosu, albastru, argintiu…Felinarele, aprinse si ele,  stiu povesti despre miliarde de pasi risipiti pe aici. E ca o curgere de culoare de-a lungul strazii, acompaniata continuu de o muzica ce straluceste bland ca o ceata usoara  din difuzoarele amplasate pe strazi(o recunosc la un moment dat pe Edith Piaf, apoi pe Patricia Kaas -,,Les Hommes Qui Passent"…). Vitrinele magazinelor sunt povesti uluitoare: la Louis Vuitton, in vitrina sunt niste acrobati si elefanti ce jongleaza cu …posetele mult dorite.In fata magazinului,  coada doritorilor de  achizitii ,,pretioase”-in toate sensurile acestui cuvant- se intinde pe 40-50 metri(mai ceva ca la Louvru), in ciuda ploii aproape torentiale si a vantului neimblanzit…In vitrina Prada un manechin poarta o rochie fabuloasa de al carei colt din matase ametitoare  trage un…leopard ce pare viu(pare?..o fi real?nu ma decid…)…Hm…Parisul si ciudateniile lui iubite!…

In Place de la Concorde, in capatul Gradinilor Tuileries e …Roata Mare de unde Parisul se vede ca un caleidoscop cu imagini din alta lume…In cafenele si pe trotuare  e o alunecare de chipuri, de priviri:m-am gandit mereu ca la Paris am vazut cei mai multi oameni tinandu-se de mana, oameni de orice varsta (si…culmea, de orice sex)!Hm…Parisul…cu nebuniile lui iubite!

Am intalnit prin urmare, la Paris, in coltul acesta de iarna, gandurile mele din anul trecut, implorarile smerite pentru anul cel nou, lumini de felinare, mii de chipuri nestiute, urari de an nou, champagne, locuri   desavarsite.Printre toate astea,  sufletul meu a tremurat tulburator de atata emotie, devenind adeseori prea greu de purtat, cand ostenit de grea  epuizare,  cand mut, strain de orice cuvinte, cand leganat de sperante, ca orice entitate vie…

Iubesc negrait de mult Parisul…de aici va spun azi,  cu mare drag : BONNE ANNE 2012!