Istoria unei infrangeri

Waterloo este semnul unei infrangeri…infrangerea unuia dintre cei mai puternici oameni despre  care istoria universala stie legende…Napoleon Bonaparte… M-au coplesit mereu povestile despre el, acest personaj uluitor  care  la 30 de ani „făcuse deja toate cuceririle lui, guverna lumea, supravieţuise atâtor furtuni, fondase partide, reunise o naţiune divizată, crease un guvern, un imperiu, şi nu-i lipsea decât titlul de împărat…“La 30 de ani!. „Am fost răsfăţat de soartă, trebuie să recunosc! Am comandat întotdeauna, încă de la începutul vieţii, m-am născut să fiu puternic, am decis întotdeauna circumstanţele şi forţa mea, n-am cunoscut vreodată un stăpân sau o lege care să mă domine…”, îi spunea Bonaparte lui Las Cases, pe Insula Sfânta Elena.

Pasind pe campul de lupta de la Waterloo, sub privirile leului ce aminteste de acolo, din apropierea cerului,  curajul ostasilor morti aici(Butte du Lion) si in vechea ferma care ii servise drept ultima reduta lui Napoleon  am visat, cum ar fi fost sa-l cunosc, cum ar fi fost sa traiesc in umbra lui, cum ar fi fost sa il observ, sa  invat  de la el?… Oare cati nu si-au dorit, ca si mine, in clipele in care am traversat locul  infrangerii lui memorabile, sa-l poata intoarce la viata? Nu mă consider deloc un istoric, totuși, mergand la Waterloo si, inainte de asta, citindu-l pe Hugo ce dezbate în „Mizerabilii” bătălia de la Waterloo am ramas  și eu cu ceva idei  cu privire la ea! Stiu ca  batalia de la Waterloo a avut loc la 13 km sud de Bruxelles intre francezi, aflati sub comanda lui Napoleon Bonaparte si armatele aliate, conduse de ducele englez Wellington si de generalul prusac Blucher. Infrangerea suferita de Napoleon la Waterloo a incheiat domnia celor 100 de zile, el a fost exilat pe insula Sfanta Elena, unde a murit in 1821.  . Înfrangerea lui  nu s-ar datora   generalului Wellington! Înfrângerea de la Waterloo se pare ca se datorează doar providentei divine! Napoleon ar fi terminat lupta de la Waterloo încă din prima zi dacă nu ar fi plouat cu o noapte înainte! O simplă ploaie providențială l-a învins pe marele Napoleon! Astfel, ploaia l-a împiedicat să înainteze cu artileria (pionul central al lui Napoleon) din cauza nămolului, așa că de abia pe la amiază a putut pune pe poziții tunurile. Asta a dus la neînfrângerea imediată a englezilor și putința venirii întăririlor (prin reordonarea diviziilor dislocate)! Chiar și când a putut ataca cu artileria, bombele se înfundau în pământul desfundat, fără să provoace altceva decât vulcani de noroi și stropi!Se spune ca geniul lui Napoleon a stralucit fantastic, dar a ajuns la un moment dat să fie poate  inamicul lui Dumnezeu, așa că însuși Dumnezeu l-a oprit, ca și pe Alexandru cel Mare, din cucerirea lumii, pentru că EL e stăpânul de drept al lumii! După cum spunea Hugo: “Veșnicia îl trăsese pe Napoleon la răspundere și căderea lui era hotărâtă. Îl stingherea pe Dumnezeu.”(Hugo, Mizerabilii, p 364) și contiuna tot el: “În bătălia de la Waterloo a fost mai mult decât un nor, a fost un meteor. A trecut pe acolo Dumnezeu.” (Hugo, Mizerabilii, p 374).Istoria nu cunoaşte discursuri mai sensibile şi mobilizatoare decat  cele ale lui Napoleon, pe câmpul de luptă, în faţa soldaţilor săi, indiferent de bătălie. Atunci când Împăratul a cunoscut  înfrângerea in fata englezilor şi-a dorit să moară alături de armata lui: „De ce să supravieţuiesc unui asemenea dezastru?” se-ntreba el după Waterloo.Dar, oare, soldaţii săi, ar fi acceptat să-l lase să moară pe Dumnezeul lor?

 De aceea, ajungand la Waterloo m-am gandit la infrangeri…acele infrangeri totale, care te doboara, te imping la gesturi sfasietoare, te dezumanizeaza, te fac sa iti spui, ca si Napoleon Bonaparte,,De ce sa mai supravietuiesc unui asemenea dezastru?"Am plecat de aici cu pasi greoi, cu sufletul involburat de nori , cu batai de inima mai grabite, cu vorbe mai putine si grele, ca de plumb…

Aveam sa ma inseninez insa mai apoi, intelegand nemurirea indubitabila a lui Napoleon Bonaparte in Franta, la Paris,   la „Domul Invalizilor”, in pragul tombei sale.Aici, milioane de oameni din toata lumea ii rostesc numele fascinati…Si i-l vor rosti pe vecie…

N-am să încetez vreodată să mă bucur, că, dincolo de timp, Napoleon va rămâne viu în memoria umanităţii, iar englezii(urmasi ai celor care i-au grabit infrangerea la Waterloo, urmasii lui Wellington, poate  ) îşi vor apleca mereu fruntea pentru a-i cinsti mormantul, iar gandurile lor ii vor recunoaste maretia!

În valea dintre suferinţă şi moarte, singurătatea e un oraş fericit!!!

Azi am ramas iar singura…

Tacerea din camera mea in seara aceasta, aburul care se ridica bland si aromat din ceasca alba cu ceai, sclipirea inghetata a zapezilor de la fereastra ma transpun in lumea unei  poezii care mi se pare atat de frumoasa, atat, atat de frumoasa!De dragul acestei poezii incep sa  ma gandesc la singuratati : la singuratatile mele sfasietoare, planse, urlate, la singuratatile mele frumoase, linistite, dorite,  cautate, la singuratatile pe care le-am preferat uneori unor nesinguratati care ma tineau captiva in suferinte grele, la singuratatile care au trecut sau care vor urma …

Sufletul meu a traversat veacuri, zile, clipe de singuratate: singuratatea face sau a facut parte dintotdeauna din viata noastra, a tuturor…

Am ramas deci, singura din nou…Cu ceaiul, cu ninsoarea, cu sunetul de neoprit al telefonului… Am ramas singura, dar(ridic priviri recunoascatoare catre cer), jur ca  sunt mai putin singura ca oricand!

P.S.Va rog, cititi cu sufletul versurile de mai jos!Promit intalniri constante cu poezia: poezia e alt ,,oras fericit"!!!

Singurătatea

     de Ana Blandiana

Singurătatea e un oraş

În care ceilalţi au murit,

Străzile sunt curate,

Pieţele goale,

Totul se vede deodată

Dilatat în pustiul

Atât de limpede sortit.

Singurătatea e un oraş

În care ninge enorm

Şi niciun  pas

Nu profanează lumina

Depusă în straturi,

Şi numai tu, ochiul treaz

Deschis peste cei care dorm,

Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi

De-atâta tăcere şi neprihană

În care nimeni nu luptă

Şi nu e minţit,

Unde-i prea clară

Ca să mai doară

Până şi lacrima de animal părăsit.

În valea

Dintre suferinţă şi moarte,

Singurătatea e un oraş fericit.

BONNE ANNEE 2012!

Iubesc orasul acesta cu toata linistea, il iubesc cu zambet, il iubesc ca pe un dar nesperat, neindraznit, dar primit, il iubesc fara sa pot scrie cata puzderie de  motive am sa o fac…Il iubesc mai mult cu fiecare revenire  si nu ma pot opri  sa nu  tremur in taina, rugandu-ma sa nu fie ultima oara cand ii pasesc trotuarele adorate… Pentru toate acestea, cineva m-a luat de mana si m-a adus  aici, cu sufletul ostenit,  la rascrucea dintre ani…Iubesc Parisul!

Aici mi-am luat ramas-bun cu puterile pe care le-am mai avut, de la anul care s-a incheiat, cu toate trairile, intamplarile sau neintamplarile lui.Am parcurs in treacat paginile stiute din mine si am atins usor, ca intr-o visare, cu gandul,  zambetele si nezambetele, lacrimile de bucurie sau bietele suferinte ale acestui 2011…Trecute sunt toate, temporal vorbind, caci multe, sclipite sau innegurate vor ramane in mine pentru clipe sau pentru vecii…Pe unele le voi aduce poate aici, pe paginile acestui ,,alt eu”, ca sa nu ramana numai ale mele…

Am spus, deci, ramas-bun anului trecut in orasul acesta adorat, la lumina felinarelor lui ce comploteaza cu toate bataile inimii  mele…Ultimele clipe din an le-am petrecut alaturi de alte zeci de mii de oameni necunoscuti, un popor intreg de suflete, in inima acestui oras grandios…Turnul s-a aprins spectaculos, a licarit in strigatele asurzitoare de surpriza, admiratie, bucurie ale multimii de voci, apoi au izbucnit urari:Bonne Anne!!, Happy New Year!!,  Buon Compleanno!!,  Alles Gute zum Geburtstag!!… Am inchis ochii si, cu lacrimi fierbinti intre gene,  mi-am dorit(primul, primul  gand !!!)in primele clipe ale anului nou sa ii stiu bine, sanatosi,  fericiti, pe toti cei pe care ii iubesc cu mare  tarie, mai presus de mine!Mi-am dorit apoi sa am puterea, vointa, inspiratia sa fac absolut tot ceea ce fac-mai frumos, mai bine, mai trainic…Am ridicat privirile spre cer si m-am simtit recunoscatoare din adancul meu cel mai adanc pentru tot ce sunt, pentru tot ce am avut, cu lacrimi sau suras,  de la Cel care ne stie rosturile pe lume…Am ramas asa, in multimea de voci, ascultandu-mi bataile inimii, implorand  un an mai bun pentru toata lumea…

O alta parte a noptii de la rascrucea anilor am petrecut-o in fata unui pahar de sampanie, soptind despre ceea ce a fost, despre ce ar putea veni, privind din cand in cand spre luminile fermecate ale orasului meu drag…Ne-am plimbat apoi cu un zambet in suflet pe malul Senei, fiecare cu gandurile lui care uneori se intalneau ,  se recunosteau, se placeau …

In zorii zilelor urmatoare, am vibrat de emotia, insufletirea specifice inceputurilor, am colindat prin parcuri, pe strazi…La basilica Sacre-Coeur nu mai fusesem de anul trecut, de aceea, am mers acolo cu mare dor, am atins cerul, am aprins lumanari si sperante…Pe trepte-acelasi soare neasteptat, concert ad-hoc:se canta,,Stay by me…stay by me…” .Iar la baza treptelor bisericii se intinde alb, minunat, ideal,  orasul…

Pe Champs Elysee e spectacol uimitor de muzica si sclipiri:copacii sunt imbracati in arcuri de lumini si in loc de frunze au banuti argintii.Din jumatate in jumatate de ora, culorile luminilor se schimba:rosu, albastru, argintiu…Felinarele, aprinse si ele,  stiu povesti despre miliarde de pasi risipiti pe aici. E ca o curgere de culoare de-a lungul strazii, acompaniata continuu de o muzica ce straluceste bland ca o ceata usoara  din difuzoarele amplasate pe strazi(o recunosc la un moment dat pe Edith Piaf, apoi pe Patricia Kaas -,,Les Hommes Qui Passent"…). Vitrinele magazinelor sunt povesti uluitoare: la Louis Vuitton, in vitrina sunt niste acrobati si elefanti ce jongleaza cu …posetele mult dorite.In fata magazinului,  coada doritorilor de  achizitii ,,pretioase”-in toate sensurile acestui cuvant- se intinde pe 40-50 metri(mai ceva ca la Louvru), in ciuda ploii aproape torentiale si a vantului neimblanzit…In vitrina Prada un manechin poarta o rochie fabuloasa de al carei colt din matase ametitoare  trage un…leopard ce pare viu(pare?..o fi real?nu ma decid…)…Hm…Parisul si ciudateniile lui iubite!…

In Place de la Concorde, in capatul Gradinilor Tuileries e …Roata Mare de unde Parisul se vede ca un caleidoscop cu imagini din alta lume…In cafenele si pe trotuare  e o alunecare de chipuri, de priviri:m-am gandit mereu ca la Paris am vazut cei mai multi oameni tinandu-se de mana, oameni de orice varsta (si…culmea, de orice sex)!Hm…Parisul…cu nebuniile lui iubite!

Am intalnit prin urmare, la Paris, in coltul acesta de iarna, gandurile mele din anul trecut, implorarile smerite pentru anul cel nou, lumini de felinare, mii de chipuri nestiute, urari de an nou, champagne, locuri   desavarsite.Printre toate astea,  sufletul meu a tremurat tulburator de atata emotie, devenind adeseori prea greu de purtat, cand ostenit de grea  epuizare,  cand mut, strain de orice cuvinte, cand leganat de sperante, ca orice entitate vie…

Iubesc negrait de mult Parisul…de aici va spun azi,  cu mare drag : BONNE ANNE 2012!

Serbare de Craciun

Serbarea de Crăciun e un obicei frumos în anii de școală, un obicei care a existat dintotdeauna, atât la noi în țară, cât și în școlile de prin toate colturile lumii: vedem adesea în filme părinți prea ocupați care se grăbesc  să ajungă la serbarea copilului, pentru că acesta este un eveniment de la care nu concep să lipsească; uneori, în aceleași filme, pe scenă, copiii pândesc atenți sala și zâmbesc doar atunci când își văd părinții așezându-se pe locul lor de spectatori adorați!Serbarea de Crăciun e un prilej să fim alături cu totii: elevii, părinții lor, dirigintele(școala), pentru a deschide șirul sărbătorilor de iarnă, pentru a marca intrarea în vacanță, pentru a sărbători în felul nostru, sincer, școlăresc, Crăciunul.

În clasa noastră, Serbarea de Craciun e, de asemenea,  un obicei drag. De când suntem împreună(și am ajuns în clasa a VII-a), ne întâlnim cu bucurie la toate evenimentele de peste an. Și anul acesta, ca și în fiecare an, serbarea a sosit  firesc, frumos, sincer...După teste, teze, portofolii, note, medii, repetițiile sunt ca un puzzle de versuri, cântece, imagini, alegerea decorului, a ținutei vestimentare, nervi, oboseală, temeri...Am adăugat de data aceasta și promisiunea unei note maxime în catalog pentru semestrul care va veni dacă lucrurile vor ieși bine pe scenă(asta într-un moment tensionat, când parcă nimic nu mai ieșea asa cum trebuie)...

Astfel, într-o seară târzie, în sala de festivități a școlii, i-am invitat pe părinți la o lecție de dirigenție: așa am conceput serbarea din anul acesta-o lecție de dirigenție despre rostul, semnificațiile, frumusețea sărbătorilor românești de iarnă.Iar părinții au răspuns ,,prezent”, așa cum o fac mereu atunci când stabilim să ne vedem .Emoțiile mele și ale copiilor devin mai mari atunci când începem să îi zărim sosind, unul câte unul, sau doi câte doi(de cele mai multe ori vin ambii părinți, ba poate și bunici sau alte rude), căutându-și loc, potrivind aparatele de fotografiat.Mâinile și vocile tremură la început de mare emoție, cuvintele par a se împletici în zborul lor spre sală, dar serbarea curge apoi de la sine, sufletele noastre se întâlnesc obligatoriu cu fiecare vers, cu fiecare vorbă, cu fiecare cuvânt...Am avut ceva-emoții mai mari pentru băieții care, mai timizi din fire, nu se avântă prea temerari la cântat Steaua-sus răsare sau la rostirea Plugușorului, dar promisiunea notei de 10 face din ei actori aproape desăvârșiți!Fetele sunt mereu zâmbitoare, complice, îndrăznețe.Momentul de încheiere este un epilog intim în care destăinuim ce înseamnă Crăciunul pentru fiecare dintre noi.Cuvintele frumoase, simțite și presimțite ale elevilor mei vorbesc despre bucuria de a fi cu cei dragi, surpriza darurilor de la Moș Crăciun, brad frumos,  suflete pline de lumină, vacanță...mă alătur și eu ca ultim vorbitor și mărturisesc faptul că pentru mine Crăciunul e o minune despre care pot vorbi doar în șoaptă și cu smerenie și totodată o emoție mare, devastatoare, care mă împinge să fac urări de bine celor dimprejur:copiilor le doresc să aibă zăpadă, să păstreze prietenia cu Moș Crăciun, să înceapă anul viitor cu note bune;părinților le urez înainte de toate să se bucure mereu de acești copii minunați, să găsească Crăciunul mai ales pe tărâmul tainic al sufletelor lor!

Știu că nu suntem niste profesioniști mereu:copiii nu sunt actori, eu nu am pretenții de regizor, nu avem la îndemână deloc timpul necesar unor repetiții îndelung  gândite, răzgândite, nu avem nici decoruri fabuloase, nici cele mai bune idei...dar tot ce facem facem din suflet, cu dăruire...Iubesc acest obicei, apreciez complicitatea frumoasă a copiilor, prețuiesc prezența și ajutorul părinților, mă declar fericită pentru fiecare clipă care ne va  îndreptăți pe toți să ne amintim peste ani(când copiii nu vor mai  fi copiii, când parinții vor fi poate, bunici) că în fiecare iarnă, ca o mare familie, ne întâlneam cu suflete tremurate de emoție la Serbarea de Crăciun...

P.S. - Zâmbesc și acum când îmi amintesc cum una dintre fete îmi spunea, pe scena fiind, la sfarșitul serbării, din senin :,,Doamna, va iubesc”...Si raspund de la peste 2000 de km distanta: si eu va iubesc…sa aveti sarbatori frumoase!