Aproape liniste...

Undeva, la un capat de lume, intr-o tara indepartata, intr-un oras frumos, pe terasa insorita a unei case, cineva se intinde pe o  canapea colorata, bea cafea si isi lasa privirile sa rataceasca prin gradina…peste liliacul alb sacait de albine…peste marul increzut, gatit  cu flori si frunze albe, fosnitoare… peste ciresul inalt, dantelat, in care tot coboara pasari mari, colorate…peste arbustii proaspat tunsi,  frezati, asortati cu cerul de aprilie…Se gandeste ca niciodata nu a vazut atatea pasari indraznete,  guralive, atat de aproape...Privirile se amesteca apoi printre firele de iarba, se lasa adiate de vantul cald…Si, sorbind din cafea, cineva-ul acela asculta de cateva ore linistea…Linistea are aici, la capatul acesta de lume, pe terasa acestei case cu gradina,  glas de pasari fermecate, voci de vant nauc ce suna frunzele, ramurile, florile…

Nu mai exista nimeni pe lume in dimineata asta tarzie, decat cineva-ul acesta captiv in libertatea vrajita a gradinii acesteia.Nimeni…nimeni…nimeni…

Si  va spun un secret: cineva-ul sunt eu, cu  cafeaua mea, in razele mele de soare ce au aurit gradina…Eu, care declar in aceste circumstante insorite si inflorite,  ,,pe propria raspundere” ca fericirea exista…exista…e aici, in gradina casei acesteia, la capatul acesta de lume, in tara aceasta departata, in orasul acesta frumos, pe terasa  casei acesteia.Exista macar in linistea acestor clipele  in care niste albine sacaie liliacul alb, incarcat de primavara…