Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce ar trebui să facem atunci când ne întâlnim în drum cu răscrucea care ne provoacă dezamagire, lacrimi, tristeţe, nemulţumire, furie...cred că de cele mai multe ori aş răspunde fară să clipesc că lucrurile ar trebui reevaluate cu atenţie şi calm şi tot fără să clipesc aş afirma că pentru aproape tot ceea ce îţi doreşti cu toate celulele din care eşti conceput, pentru ceea ce tu consideri că e dreptul tău să ai, merită să protestezi, să cauţi, să ceri, să arăţi, să desluşeşti, să cazi, să te scuturi, să te ridici, să te zbaţi, să lupţi!Protestul şi lupta sunt în măsură uneori să facă universul să vibreze în ritmul melodiei pe care tu i-o fredonezi!! ...Eu însămi am protestat şi am luptat pentru idei, pentru dorinţe, pentru idealuri, pentru reconstruirea unor sentimente sau pentru refacerea drumului personal prin lume şi am simţit nu de puţine ori(!) curcubeul uluitor al izbânzii obţinute prin tenacitate, prin dăruire totală(totală!!) în tot ceea cred!Eu însămi am protestat , am luptat şi am reuşit să deschid porţi ruginite şi aspru ferecate!Eu însămi am protestat şi am luptat şi, chiar dacă nu mă veţi crede, universul a vibrat pe melodia pe care eu i-am fredonat-o, ba chiar(neţinând cont că mai şi falsez câteodată) mi-a solicitat câte un...bis!(oricine poate a cerut şi a obţinut asta, dacă i-a păsat că e viu!!) Azi însă viaţa mă ceartă şi mă contrazice, şi în circumstanţele de acum, cel puţin de data asta, eu nu mă opun!...Privesc în jurul meu şi tot fără să clipesc afirm că există, cu certitudine şi din nefericire, lucruri pentru care oricât le dorim, oricât le merităm, oricât ne-ar împinge fiecare celulă din care suntem concepuţi să le cerşim, nu trebuie să ne luptăm !!
Învăţătoarea Cristina Anghel a făcut greva foamei mai bine de două luni, pentru a protesta împotriva guvernului care îi nepreţuieste munca de o viaţă, demnitatea, condiţia socială.Preşedintele Băsescu afirmă agasat că habar nu are de cazul ei...Mă gândesc la situaţia în care se aruncă această femeie şi, cu mâhnire în suflet afirm că astfel de gesturi ca al ei nu pot schimba nimic.Dacă ar fi murit din pricina protestului ei drastic, ar fi murit fără rost...Poate că ar fi trebuit să dea altă întrebuinţare curajului, voinţei, spiritului său de sacrificiu, căci aici, în ţara aceasta, în vremurile acestea , protestul ei e inutil!...
Pensionarii, şi poliţiştii, şi profesorii ies în stradă să mai strige o dată către nişte surzi şi orbi şi către nişte veşnic indisponibili la nevoile altora...că au dreptul la altă viaţă!Îi privesc protestând frenetic, umplând străzile şi ştirile televiziunilor şi...mă gândesc ce caută ei acolo...Cântăresc cu tristeţe şi neputinţă zădărnicia ieşirii lor în stradă. Ştiu, simt, observ că nimeni nu le va da nimic din ceea ce merită...din ceea ce îşi doresc, din ceea ce ei cerşesc...deşi au dreptul legal şi omenesc şi irevocabil să aibă!!Nimeni nu va califica în niciun fel gestul lor de protestatari disperaţi să obţină ceea ce râvnesc, ceea ce li s-a furat...şi protestul lor e , desigur, în zadar!... Din absolut aceeaşi categorie fac parte strădaniile nebuneşti ale câteunuia dintre noi de a-l convinge pe cel despre care simte că este singura fiinţă din lume capabilă să aducă fericirea vreodată...că dragostea este un miracol greu de atins, (mult mai greu!!)de păstrat, pentru care e mereu nevoie de doi!Cu eterna naivitate a greviştilor nemulţumiţi, unii dintre noi încearcă să câştige bătăile inimii celuilalt, deşi el şi-a anunţat prin cuvinte sau prin atitudine indisponibilitatea. Şi animaţi de (ne)bune intenţii, încercăm să-i spunem încă o dată, mai clar adevărul, încercăm încă o data să-i arătăm mai explicit, într-un alt sms ori e-mail ceea ce simţim cu prisosinţă, ca şi cum cel de care atârnă ,,fericirea” nu ar şti ce ar trebui schimbat...Şi nu vedem, în pseudoluciditatea cu care analizam totul că celălalt nu ştie, nu poate, nu vrea, nu simte...Şi iar ne trezim în păcatul de a ne striga nemulţumirea...umil şi trist, şi disperat!Ne explicăm, ne descompunem în mii cuvinte, ca şi când de argumentaţia acesta repetată, naivă, pornită din adâncuri atât de tulburate şi greu încercate ar putea depinde vindecarea întregii lumi!!Ar trebui să ştim că şi acest protest e tot zădărnicie!!!...
Mă întorc deci, la ideea că exista clipe în viaţă care ne învaţă lecţia dureroasă, dar atât de necesară, după părerea mea, despre inutilitatea unor proteste şi a unor lupte pentru ceea ce sufletele noastre cer uneori.În era negocierilor abile, a revoltelor regizate sau spontane şi disperate, eu aleg (şi aş fi recunoscătoare oricui mi-ar explica de ce o fac, oare...?) să consider oportun abandonul fără întrebări, fără explicaţii, fără protest...exilarea departe de rugăminţi, revolte, greve, lupte.Tocmeala pentru dreptul la normalitate, tocmeala pentru ceea ce merit cu adevarat, dar mi se fură, tocmeala pentru dreptul la dragostea pe care oferind-o, tânjeşti să o primeşti, tocmeala pentru firimiturile care te-ar face fericit mi se pare greu de îndurat.In unele situaţii...tocmeala e nefireasca...nu ar trebui sa existe!!!De ce să mă mai sfâşii de bună voie încă o dată într-o încercare să îi conving pe cei faţă de care protestez...că se poate şi altfel?ce ?ce?ce aştept de la ei????mintea mea nu pricepe ce poţi aştepta de la cei care nu au ce sau nu ştiu să ofere nimic necondiţionat...De aceea susţin că există lucruri pentru care nu merită să lupţi, pentru care nu merită să ceri răgazuri de o zi, sau două, sau trei, pentru care nu merită să ieşi pe caldarâmul implorărilor disperate ca să speri că vei primi vreo fărâma din ceea ce ai cerut!
Undeva, în drumul lor către pagina albă, ideile mele se opresc o clipă, speriate că le-ar putea înfrunta gândul că oamenii curajoşi sunt cei care mor pe câmpul de luptă, animaţi de ideile şi de idealurile lor, că spiritul combatant şi curajul au fost mereu valori pe care oricine le-a apreciat ...
Oricine citeşte aici poate simte nevoia să îmi spună că e de admirat atitudinea celor care nu capitulează, ci protestează şi se luptă pentru ideile şi iubirile lor?Mă mai gândesc o dată şi concluzionez cu mare, mare amărăciune : nu am de ce să lupt, nimeni nu mă convinge cu minim de voinţă că ar trebui să o fac...Nu azi, nu în clipele astea, nu în vremurile astea!Cei faţă de care am încerca să protestăm, oricine ar fi ei acum... nu merită efortul de a ne lupta cu ei, nici macar ştiind că o eventuală victorie a noastra in faţa lor, le-ar putea aduce şi lor, paradoxal, fericirea despre care habar nu au că poate exista ! 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu