Cred că mâhnirea are culoarea gri...

 Astăzi un copil mi-a spus că am ,,ceva negru la ochi”şi m-am cercetat în oglindă pentru prima oară în ziua aceasta: erau cearcăne.Adânci.Cenuşii.De nesomn.De mâhnire.

De câtăva vreme cerul mi se pare fumuriu, zilele  ticăie plumburii,  cred că inima mea  bate cenuşie şi tot sângele meu a fost gri…Sunt mii de gânduri sure care s-au tot adunat şi  mi-au pus cearcăne sub ochi.

Visez o lume în care oamenii să spună curat exact ce gândesc, deopotrivă rele sau bune, în care să încercăm să găsim calea de a explica simplu, cu bunătate şi răbdare ceea ce ne macină clipele.Să nu ne lăsăm îmbolnăviţi de un subiectivism exacerbat.Niciodată!Să nu simţim nevoia să emitem răutăţi!Nu vom fi nici mai fericiţi, nici mai norocoşi făcând asta!Să nu privim spre alţii când încercăm să aflăm un vinovat pentru orice rid apărut fără veste în mijlocul frunţii.Să nu interpretăm anapoda, să nu percepem greşit, să nu purtăm ţepi de arici…Să nu ne încrâncenăm.

 Storurile ferestrei nu-mi lasă niciun colţ de lună…Sufletul meu se ghemuieşte într-un colţ de odaie cu genunchii la gură, convins că toate trec, aşa cum e să fie drumul lor prin lume.Chiar dacă drumul lor trece neînţeles  prin inima mea cenuşie…