duminică, 27 februarie 2011

Sunt unic proprietar al unui imobil fermecat...

       Sunt unic proprietar al unui imobil, dar nu sunt niciodată  locatară unică în încăperile lui:  în sufletul meu locuiesc și au locuit mereu tot felul de oameni!Cum au ajuns să trăiască aici?Desigur,  prin întâmplări simple și frumoase pe care Cineva, ce-și are sălașurile în lumi ideale, Cineva care ne compune destinele mi i-a dăruit ...pentru că mă iubește. 
        
Cu unii m-am născut așa, sufletul meu le repartizase de la început odăile cele  mai  luminoase,  pe viață!Iar ei sunt acolo, de când mă știu, și nu vor pleca.Niciodată!Cred că nici măcar dacă sufletul meu se va  muta în altă lume! Sufletul va pleca  întreg, și, deci,  locuit!Pe alții i-am chemat  în vizită în primii ani de viață, fără să fiu conștientă că, treptat,  ei se mută acolo de tot.Azi sunt fericită de longevitatea găzduirii acesteia , de fiecare clipă în  care  ei m-au locuit și pentru fiecare clipă viitoare în care știu că ei mă vor locui.Alții  mi-au fost locatari dragi  vreme îndelungată: au apărut la ușa mea,  veniți  mai întâi în vizite lungi, presărate  de  flori, de priviri, gânduri, clipe vrăjite, apoi nu au mai plecat.I-am păstrat în spatele  ferestrelor mele deschise(!) și m-a făcut atât de  fericită mutarea lor aici.Când spațiul locativ a devenit însă prea întunecat, prea chinuit, le-am făcut bagajul și i-am dăruit străzii, fie- mânioasă, fie- revoltată sau doar prea amarâtă ca să îi țin la adăpost, într-un sălaș  atât de intim cum e sufletul .Uneori, reveniți,  au bătut prea tare la ușile ferecate, iar eu le-am deschis ori le-am azvârlit  cheia spre a-și deschide singuri și i-am mai găzduit o vreme, dar până la urmă, tot afară, pe trotuare  au sfârșit, iar în odăile în care locuiseră ceva-vreme, nu am mai adăpostit pe nimeni, și nu am păstrat decât fotografiile în care zâmbeam, larg, frumos, unul către altul(fără să le privesc însă prea des!). 
               Alți locuitori ai sufletului meu sunt la vârsta inocențelor minunate: iar sufletul meu răsună de glasurile lor voioase, de uruitul rolelor, de claxoanele bicicletelor lor, de zarva fermecată  a jocurilor lor. Ei fac magii în sufletul meu: știu drumul spre fabulos, spre minune, l-au învățat în  basmele desăvârșite din care s-au desprins.
              Acum ceva-vreme, cineva mi-a cerut cazare.Îl cunoșteam puțin, îl mai zărisem trecând prin fața imobilului cu pricina acum câțiva  ani.Atunci nu a îndrăznit nici măcar să bată la ușă.Azi l-a însuflețit ceva mai mult curaj: deși am ezitat privindu-l prea multă vreme fără răspuns din pragul ușii, el a intrat și s-a cuibărit într-o odaie. Zice că nu mai știe drumul înapoi, în stradă.Zâmbesc mereu când trec prin pragul ușii lui și... înăuntru e mereu lumină.
              Au existat și clipe în care am așteptat pe trotuarul inghețat, nopți și zile, devastată de spaima că o anume odaie rămanea goală mereu, deși adusesem aici toată lumina, toată căldura, toate florile pentru ferestre...E goală și azi, am încuiat-o...e sfâșietoare liniștea acolo .  
               Mereu am deschis larg ușa persoanelor ce și-au mutat  bagajele la  mine și sunt fericită cu ele, ne bem împreună cafeaua, privim uneori împreună pe fereastră, spre zări, văzând aceleași lucruri: răsărituri sau apusuri de soare, raze de luna, furtuni sau viscole , înfloririle desăvârșite ale împrimăvărării. Sunt femei și bărbați, tineri și vărstnici: în  sufletul meu, credeți-mă, locuiesc atât de frumos,  toți!!
              
Sunt proprietara unică a unui loc fermecat, pe care nicio criză imobiliară nu îl poate devaloriza!Încăperile lui sunt luminoase, ferestrele lui sunt pline de flori, înăuntru e mereu primăvară, pentru că aici locuiesc pe vecie oamenii pe care eu îi iubesc!

8 comentarii:

  1. e frumos sa te sti locatar intr-un asa imobil , plin de viata , generos ,ce iti ofera siguranta ca zi de zi florile de la fereastra ta vor fi vesele ,asteptandu-te sa le umpli de aroma cafelei de dimineata,(uneori in doi), unde sti ca acei "4 mp" sunt numai ai tai , pentru totdeauna...,simti ca ai "incheiat" un contract pe viata...irevocabil!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mircea Cărtărescu27 februarie 2011 la 19:41

    ,,ce bine e în pieptul ei!
    cerul e albastru ca peruzeaua!
    norii sunt de plastilina colorata
    cum tu, cititorule, poate ca n-ai vazut niciodata
    (pe tine poate nu te-a iubit nici o fata...)
    aicea soarele e de zgârci, luna de portelan
    ...........................................
    ce fermecata lume! trec prin seara
    taxiuri de clestar si scortisoara
    si printre limuzine se strecoara
    ...fata cu sosete de diamant...”

    RăspundețiȘtergere
  3. Iti doresc(si-mi doresc)din suflet ca si cea din urma odaie sa fie locuita curand...

    RăspundețiȘtergere
  4. Mulțumesc, știu că ții cu mine...Sper doar să fie o odaie specială, nu ,,cea din urmă”...

    RăspundețiȘtergere
  5. http://www.youtube.com/watch?v=FL0bjwez8mg&feature=fvwrel

    RăspundețiȘtergere