Am avut mereu o relaţie specială cu Toamna, o prietenie secretă si magică, blândă, senină, nebunească, sau furtunoasă, chiar înlăcrimată, ori de-a dreptul sadică din când în când...dar niciodată ternă, nicicând banală!Am avut mereu o prietenie frumoasă cu Toamna...Vine mereu, fară să întârzie, deşi nici nu o aştept(mai ales când îmi place să cochetez cu soarele de vară!) şi îmi aduce ce vrea ea...rareori ţine cont de ceea ce i-am mărturisit că îmi doresc!! N-o să mă plâng: Toamna e plină de neprevăzut, ca o prietenă unică, originală, pentru care mă tulbur şi pe care o admir în taină, şi de a cărei complicitate mă bucur şi mă las fascinată etern... Am avut mereu o relaţie specială cu Toamna, motiv pentru care îmi închipui că pentru mine a pictat copacii, aurindu-i, pentru mine îmblânzeşte cerul câteodată, pentru mine foşneşte nucii şi tot pentru mine porneşte ploile mărunte şi mă invită să le ascult cadenţa...în ritmul căreia simt cum bate adesea şi inima mea....
În anul ăsta ea s-a întrecut pe sine...şi când spun asa...simt invadându-mă uimire, şi emoţie, durere şi totodată recunoştinţă umilă...căci Toamna mi-a ţinut tovărăşie zi de zi...ademenindu-mă, ameţindu-mă, promiţându-mi, dăruindu-mi, înşelându-mă, oferindu-mi...făcând clipele să mă trăiasca...să mă înalţe şi să mă coboare într-un tumult frenetic!
Pentru mine, ca în fiecare an, toamna soseşte în septembrie, sunându-şi etern clopoţelul...a şcoală!!Când gutuile încep să miroasă a frunză căzătoare şi copiii năvălesc în curtea şcolii, eu simt ca zâmbesc cu sufletul întreg!Mă las an de an luminată de ochii elevilor mei, veseli şi jucăuşi, mă las înconjurată de dragostea lor, aştept cu răbdare să mă întrebe toţi deodată cum mi-a fost în vacanţă, să se îmbulzească să ajungă mai aproape de mine, să câştige oportunitatea de a-mi spune ceva, orice! Şi le zâmbesc cu tot ce sunt eu, şi le povestesc cât pot, şi îi privesc mereu cu duioşie, şi mă simt an de an fericită şi norocoasă că am o meserie care îmi poate aduce astflel de trăiri...Începerea şcolii e prima bucurie pe care toamna mi-o daruieşte cu emoţie, odată cu buchetele vii de flori, pe care mi le trimite prin ei, omuleţii cu ghiozdanele pline de vise ! începerea şcolilor în toamnă e prilej să devenim cu toţii elevi, să ne aşezăm cuminţi în băncile vremii încercând să învăţăm alfabetul devenirii noastre.
Apoi, octombrie m-a purtat departe, la 2000 km distanţă.Bruxellul mi-a părut aglomerat, rece, nepăsător.M-am lăsat purtată de curiozitate pe străzi, dar nu am simţit decât animaţia de a descoperi un oraş nou.Am încercat o fărâmă de emoţie când mi-am aruncat unica dorinta in fântână baieţelului care face pipi(simbolul belgienilor), odată cu o biată monedă românească, devalorizată...ca şi dorinţa mea unică...( şi..de neîmplinit, am înţeles).
Parisul însă a fost darul nepreţuit al acestei toamne!!!5 zile l-am iscodit, l-am întrebat, l-am cautat, l-am găsit, l-am hoinărit, l-am trăit, l-am iubit: La Cathedrale Notre-Dame, La Grande Arche, L’Arc De Triomphe de L’Etoile, Le Louvre, Le Pont Neuf, Les Jardins du Trocadero, Avenue des Champs-Elysees... cafenelele din Cartierul Latin sau raiul Grădinilor Luxembourg sub cerul ,, agite de l’automne”!... 7 octombrie m-a găsit în plin soare(Parisul mi-a zâmbit cu raze aurite de ziua mea, primele raze după zile lungi , reci, ploioase), în zori, pe treptele Basilicii Sacre-Coeur de Montmartre, în mulţimea care asculta concertul ad-hoc şi cânta la unison ,,so beautiful and wild...so beautiful and wild”...De aici, oraşul părea să plutească la picioarele noastre, în aer... un aer de tărâm fermecat, fermecat, fermecat!!!Din Turnul Eiffel, în aceeasi zi, l-am privit vrajită şi mi-am zis că minunaţia lui nu încape în vorbe omeneşti.Ziua avea să se încheie cu o croazieră pe Sena, prilej să se perinde prin faţa ochilor nostri ca într-un caleidoscop fermecat, cladirile, monumentele, locurile pe care le admirasem, le vizitasem , le cuprinsesem în camera foto în zilele în care am colindat fară odihnă în oraşul îndrăgostiţilor, iar la lăsarea nopţii, cortina nu se coboară până ce turnul nu se aprinde pentru câteva clipe, incendiat divin de mii de lumini ce clipesc, tremură, urcă şi coboară învăluind impunatorul edificiu, strălucind anume spre a ne amuţi de uimire .Coborâm din vaporaş în oraşul scăldat în lumini, cu gândurile plutind deasupra noastră, neputincioase, mute de atâta frumuseţe!Ce-aş fi putut cere Toamnei acesteia mai mult, de ziua mea??
Am avut deci, mereu, o relaţie specială cu toamna şi nu pot să nu-i zâmbesc un pic trist, un pic amar când recunosc ca anul acesta mi-a adus şi un strop din tot ce am cerşit adeseori cu sufletul răvăşit, răvăşit, răvăşit, în mare taină.Dintr-un motiv doar de ea ştiut, dintr-un capriciu de fiinţă superioară, eterică, atotştiutoare, m-a lasat să mă bucur doar de o biată clipă ...Nu am avut curajul insă să îi cer socoteală, nu am avut pornirea de a-i reproşa că e nedrept să îmi dea o clipă de senin şi apoi, fără veste şi fără motiv să mă sfâşie crud, crud, pentru a o lua înapoi!I-am dat-o, fără resentimente, ca şi când nu ar fi fost niciodată a mea, nici măcar atunci, cand o cuprinsesem cu sufletul şi cu trupul, deopotrivă. Şi, tocmai pentru că am avut mereu o relaţie specială cu Toamna, cu fruntea plecată şi cu ochii înecati, mărturisesc că m-a întristat, ca orice prietenă capricioasă... M-a întristat pană la limita cu viaţa , dar nu mă supar pe ea, nu ştiu, nu pot...mă las biciuită de vântul ei peste faţă, şi peste suflet, mă las risipită cu frunzele şi cu toate păsările gonite fară milă, cu speranţa că în primavară nu voi mai gasi drumul chinuit spre cuibul de anul acesta al atâtor trairi necruţătoare!
Am avut mereu o relaţie specială, atât de specială cu Toamna...încât uneori am impresia că am început să semăn cu ea: ador să îmi înseninez cerul, mai ales dimineaţa, şi sufletul meu zâmbeşte uneori precum dimineţile ei de septembrie.Iar gândurile mele foşnesc adesea ca nucii ei neliniştiţi... şi uite, acum, şi ochii mei au cunoscut ploi reci, interminabile...triste ca ea, si ca mine.
 |
