…sunt inconjurata mereu de tot
mai multa lume, insa in fiecare zi ma simt mai singura.Vorbesc mai mult decat
oricand, despre o eternitate de lucruri si totusi nu spun mai nimic din ceea ce
mi-as dori sa marturisesc.Muncesc mai mult decat totdeauna, dar sunt atat de departe
de a ispravi, am mereu mai multe de
facut.Cu cat mi-am spus mereu mai categoric,
din rasputeri, ca fara cafea nu exista viata, cu atat mi-a fost interzisa mai
ferm complicitatea cu aceasta licoare.Cu cat imi spui ca sunt mai iubita
decat oricand, decat oricine, cu atat ma inchid mereu mai mult in mine.Am
multe, mai multe ganduri ca oricand, si totusi, intre ele nu intrezaresc ideea salvatoare.Cu cat
inteleg mai bine ca in tara asta indepartata toate merg frumos si precis ca
ticaitul unui ceas elvetian, cu cat recunosc frumusetea acestor locuri si
imensitatea posibilitatilor de a vietui liber si nuantat, cu atat prinde contur
in mine mai devastator dorul de casa.
Tot paradoxal- in Saptamana Mare, cea
mai trista, cea mai tulburator de dureroasa, in Saptamana Patimilor ce I-au
adus moartea, toata lumea a vorbit despre,,distractia maxima”cu mici si bere de
1 Mai, pentru ca s-au amestecat bizar si
neclar sarbatorile…
Paradoxal, de asemenea, am asteptat primavara
cu toata fiinta mea, iar cand aud vesti ca a venit la mine acasa, eu sunt
plecata intr-o parte a lumii in care ea nu stiu daca ea, primavara, stie sa ma caute…
Paradoxal…ne inselam constant
sentimentele, intamplarile, sufletele de langa noi(sau chiar pe noi insine)…Le inselam, sau
ele ne insala pe noi...Paradoxal, deci, nimic nu mai e ce pare a fi…
P.S.O.K.Poate-poate maine va redeveni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu