Rotterdamul-o lecție de arhitectură...și atât...

Am așteptat cu drag întâlnirea cu  Rotterdamul, preconvinsă fiind că e  un spațiu tulburător…Am mers acolo să caut emoții, am așteptat trăiri noi și m-am mirat că sufletul meu nu a rezonat preașteptărilor.Nu aș putea spune de ce, poate nedreptățesc acest loc ultrasofisticat, dar din perspectiva subiectivă a trăirilor mele, nu pot exprima decât admirația  simplă pentru un loc modern, conturat impecabil din punct de vedere arhitectonic, admirație nedublată de nicio urmă de entuziasm-mă gândesc doar că e un loc desăvârșit, fără nicio imperfecțiune, ce pare desenat de un arhitect genial, care nu i-a putut insufla  însă și vrajă…   

 Este al doilea oraș ca importanță și dimensiune din Olanda, unul dintre cele mai mari porturi ale lumii, o adevărată metropolă europeană,  așezat pe Niewe Maas sau Meuza cea nouă, marele braț al deltei comune a Meuzei cu Rinul. Orașul  a fost întemeiat undeva spre sfârșitul sec.al XIII-lea, deci ca atestare, este un oraș vechi, cu tradiție.Chipul Rotterdamului  de azi, refăcut complet după distrugerea sa în ultimul război mondial, sfidează  categoric vârsta sa: e, fără îndoială, un loc spectaculos- un amestec ingenios de sticlă și oțel, clădiri noi, forme aerodinamice, unele părând să ignore gravitația… Există în oraș  23 de cartiere,  toate cu o urbanizare ultra-modernă prin intermediul a numeroase poduri și tuneluri.

Locul cel mai interesant din oraș, mi s-a părut Erasmus Bridge-cel mai nou pod din Rotterdam, numit de localnici ,, Lebăda”, datorită culorii albe și a formei sale.Plimbarea pe imensul pod alb, într-o spulberare aproape nepământeană de vânt, mi-a provocat ceva bucurie și m-a decis să concluzionez că Rotterdamul e un oraș alcătuit cu sclipire de geniu …

Centrul orașului e animat de tineri…prea haotici, prea euforici, cu ochi exoftalmici, parcă…ce îmi provoacă teamă.Nu par să dețină controlul asupra gesturilor lor, influențate de alcool sau de droguri.,,Ambulanța” vine adesea rapid, pe motocicletă, paramedicii par familiarizați cu solicitările în stradă pentru consum excesiv de  nu-contează-ce. 

Colindăm străzi, alee, fotografiem clădiri amețitoare…dar entuziasmul nu coboară în sufletul meu.Mă simt ca la o lecție despre arhitectura impecabilă, pe care mi-o predă sigur pe el un profesor perfecționist, genial, dar care nu știe deloc să…zâmbească, să ne privească în ochi,  sau  în suflet…