De azi mă mut în vacanţă...

Azi ar trebui să fie pentru mine, practic, întâia zi de vacanţă.Azi am încheiat socotelile cu toate examenele pentru  care am muncit  împreună cu elevii mei un an încheiat, am tras linie, am adunat, am zâmbit emoţionată, satisfăcută,  am plâns fără voie, de  frumoase bucurii cu fiecare dintre ei şi am rămas parcă în drum, răvăşită şi emoţionată.Am privit împrejur buimacă şi mi-am zis fără vreo urmă de entuziasm,,abia azi e prima zi de vacanţă”…

Ar trebui să fac bagaje, să visez la mare şi la binecuvântarea aurită a soarelui, la oraşele cu care poate voi lega prietenii, însă din neînţelese motive, nu tânjesc decât să mă golesc de gânduri şi să dorm aici, acasă, în apropierea celor dragi pe care i-am neglijat anul întreg. Nu mai vreau depărtări, nu mai pot îndura sute şi mii de kilometri,  nu mai pot…Măcar o vreme…E o oboseală toropitoare în tot ceea ce sunt, în tot ceea ce simt azi…Mi-aş dori să stăpânesc temeinic şi  cu mare luciditate toate mecanismele cu rotiţe ce pun în mişcare entitatea asta ciudată care se numeşte suflet… Să îl pot determina inginereşte să se oprească, să se odihneasca  de trudă, de emoţii, de doruri, de aşteptări. Măcar o vreme.

Nimic nu mai e uşor? …Nici măcar prima zi de vacanţă?Cine oare m-ar putea ajuta să înţeleg   de ce nu am deloc puterea să  primesc  vacanţa zâmbind?