(PO)VEŞTI DINSPRE IERI...

Aceasta e o poveste simplă, clipele ei au  locuit în altă vreme şi mai ales în alte vremuri. Era, ca şi acum,  un început de vară…Era un început de  vară în care pe ea o trăiseră şi o cutreieraseră biete fete-morgane,  în care lupta pe viaţa şi pe moartea ei se dăduse cumplit…Un anotimp în care ,,de ce-uri”câinoase  muşcaseră înfometate din carnea ei.Era  început de vară…Era în viaţă…Se întrema, exersând zâmbetul pentru a nu-i omorî pe cei din jur pentru care ea era lumina …Iar el era preocupat de  enumeraţii, pentru că metaforele îi păreau mereu inoportune.

Într-o noapte din vara aceea, într-o noapte ce încerca alunecarea spre zi,  a venit aşa…Fără nicio veste, fără prea multe vorbe, fără desluşiri…Era acolo şi aproape toate teoriile i-ar fi dictat  să se bucure cu lacrimi, numai că şi venirile, şi nevenirile lui îi aduceau durere, răvăşiri, interogaţii absurde…

Cerul era sfâşiat de fulgere tăcute încă, ce prescriau însă furtuna…L-a urmat fără nicio ezitare, fără prea multe vorbe, fără desluşiri, pândită de vocile furtunii iminente. Deslănţuirile asurzitoare  au spintecat cerurile(cel de sus şi cel din adâncul ei).Tunetele, trăsnetele, ploaia aceea desăvârşită au strigat în  acelaşi ritm, ritmul tainic, tainic al trupului ei frământat…În răgazul tulburător dintre rafalele pânzelor fermecate de tunete şi ape, el  a adăpostit-o într-o îmbrăţişare strânsă, ostenită, frumoasă, apoi   i-a cerut deodată, pe un ton bizar să-l urmeze…departe! Iar ea i-a ascultat vocea adorată şi câteva clipe a păstrat tăcerea.Se învârtea cu ea încăperea aceea străină şi lumea întreagă cu ploaia ei frenetică, iar el nu îşi slăbea strânsoarea  braţelor puternice cu care o înlănţuise pentru fărâme de clipe …Apoi  ea a zis:NU.Nu ştie nici azi de ce, el  i-a cerut în noaptea aceea acelaşi lucru iar, şi iar, şi iar: povestea drumului pe care o cerea el era însă ca o ceaţă nevăzută…A zis iar:NU.Şi a repetat cuvântul acesta năuc până când a început să îl creadă, să îi înţeleagă rostul : răspunsul ei  ţâşnise  din iubirea aceea incredibilă pentru unii, care nu a vrut în ruptul capului să înveţe lecţia despre egoism…sau poate  din spaimă colosală….I-a cerut cu nu-ştiu-de-unde puteri să destrame îmbrăţişarea de-o clipă, să ia drumul înapoi, s-a ascultat apoi convingându-l să o facă.În ea copite de cai nebuni tropoteau peste rănile de  carne vie… Habar n-avea ce a simţit el(habar nu avea ce ştie să simtă).El nu i-a mai spus niciodată.L-a părăsit în zori, fără prea multe cuvinte, cu teama că poate  muri pe drum, fără nicio veste, fără prea multe vorbe, fără desluşiri.L-a lasat singur, singur.A luat cu ea ceva-bagaje abstracte (cumplit selectate) si  l-a mai ascultat  în gând de câteva ori cum îi ceruse să vină cu el…oriunde.A auzit însă în tonul adorat al vocii lui  răzvrătire şi ceaţă.Atât.Ploaia contenise.Să fi  fost întâmplătoare ploaia din noaptea aceea?să fi fost din întâmplare  nu-ul?…

De atunci a trecut vreme, au trecut vremuri…totul a rămas o (ne)întâmplare tainică.Ea a ştiut mereu că ar fi putut înmuguri cu uşurinţă lumea tuturor ideilor lui, i-ar fi răvăşit într-un mod fermecat, copleşitor,  viaţa întreagă…N-o să afle asta.Pentru că,  deşi e un băiat…mare, el află numai  biete începuturi şovăielnice pe care nu le  conduce  niciodată nicăieri: poate că nu vrea să conducă începuturile spre minune, sau poate că, de fapt, nu ştie …

Dacă aş fi un autor dintre cei care ,,se respectă”(vorba lui Caragiale), aş ţese un final  melodramatic poveştii  mele…Aş nara aici întâmplări despre fiecare personaj ce şi-a găsit într-un strop de zi fericirea:ea în zări străine, înflorite. El-în alte şi alte începuturi…Însă nu mă simt deloc,,autor”,  respectabilă…nu pretind să fi devenit…aşa că mărturisesc ridicând din umeri: habar nu am ce s-a mai întâmplat cu  sufletele lor…