,,Cu mine se petrece ceva..."

Plouă iar, toate zilele sunt spectacole cenuşii ale unor ploi nesfârşite…Nopţile sunt de la o vreme răpăieli  de alte ploi asurzitoare, sufletul meu tremură de osteneală, nu mai am tihnă, nu mai am senin, nici lacrimi nu mai am… Un iubit cu care adormeam adesea în gând în anii adolescenţei mele  declara la un moment dat că ,,timpul nu are răbdare” cu noi…Atunci nu mă usturau vorbele lui, însă mă chinuie azi cu adevărul lor obositor…Clipele au deprins cândva o goană nedreaptă, neomenească, nefirească.Zilele sunt lungi, grele, chinuite.Fac uneori socoteala că muncesc fără întrerupere aproape mereu peste 15-16 ore pe zi, cu toată fiinţa mea, cu toate bătăile inimii, cu toate ideile şi cu toată forţa neîmblânzită a căutărilor mele .Mănânc în 10 minute, câteodată în picioare, bifez continuu gânduri, griji, teorie, practici, scriu, vorbesc, ascult, compun, alcătuiesc, desţelenesc, ar, cultiv, irig, culeg…Iar târziu, în noapte, când trebuie să mă opresc pentru câteva ore de somn...mă întreb când voi rămâne eu-a mea…Nu îmi răspund, poate pentru că nu vreau, poate pentru că nu ştiu…Ştiu doar atât:că eu nu mai sunt a mea de multă vreme.Simt că sunt a oricui, numai a mea nu mai sunt…Nu ştiu să pretind nimic în schimb, nu aştept şi nu vreau nimic.Cu priviri împietrite şi un soi de neputinţă ca de plumb, îmi spun că iar s-a încheiat o zi în care nu am avut vreme pentru ei, cei pe care îi iubesc mai mult, Doamne, mult mai mult decât pe mine însămi:ei sunt singurii cărora am curajul să le spun NU, sunt sigurii cărora îndrăznesc să le  spun că nu vin acasă când mă aşteaptă, că lipsesc de la orice întâlnire, că nu le mai pot vorbi la telefon, că nu îi pot urmări când îmi vorbesc, că nu am timp, că vreau să mă lase puţin în pace, că o să vorbim mai mult în week-end(deşi în week-end am mereu alte priorităţi)…Aş cerşi oricui cu umilinţă netăgăduită, smerenie şi palmele împreunate colosal de sincer, o dimineaţă de singurătate, de tăcere  şi mai ales o zi fără gânduri, apoi o măcar câte o zi pe care să o dăruiesc fiecaruia dintre cei dragi mie. Iar dacă nu s-ar îndura de rugăciunile mele, aş implora să-mi dea atunci măcar secunde mai lungi ca să pot cuprinde în lumea tic-tacului lor nebun toate câte le am de aşezat în mine, în voi, în jurul meu şi în jurul vostru, câte am de purtat, de vorbit, de făcut, de înţeles, de alungat, de uitat, de ocolit, de împlinit, de trăit…pentru că simt că e tare greu când,, timpul  nu mai are răbdare”(!), pentru că simt că eu nu mai sunt a mea!

Plouă iar, în răpăieli asurzitoare, sunt atât de singură, nu mai am deloc putere azi, nu mai am nici lacrimi…Dar nu ştiu să trăiesc altfel, nu vreau să trăiesc altfel, toată alergătura, osteneala, toată frica, toate emoţiile care îmi opresc frecvent răsuflarea au luat locul meu, căci eu nu mai sunt a mea!Sunt a oricui mă cunoaşte şi se apropie de mine!…Mă gândesc la alte vorbe ale aceluiaşi  iubit cu care adormeam în gând în adolescenţă…El mi-a mărturisit atunci, într-o seară în care  nu îl înţelegeam atât de bine: ,,cu mine se petrece ceva: o viaţă de om”.

M-am oprit, aproape epuizată, m-am văitat în noaptea aceasta ploioasă, o să adorm(sper mai devreme de miezul nopţii) ascultând tăcută prăvălirea de ape, iar mâine o voi lua de la capăt, pentru că nu am de ales, uite, ,,cu mine se petrece ceva(!!!!):… o viaţă de om!”…  

P.S.,,Iubitul"din adolescenţa mea azi a murit...nu mai e...decât în sufletul nostru, al celor ce l-am citit şi l-am îndrăgit-Marin Preda !