Despre ploaie?...sau despre singurătate?...sau despre liniste?...

 M-am trezit după prânz, cu mintea încă plină de visele amestecate ale nopţii prelungite peste ziua aceasta de aprilie…Am coborât din pat într-o casă invăluită in liniste,  cu toate obloanele trase… Mi-am amintit că nu sunt acasă, ci sunt departe, la peste 2000km de casa mea…Ştiu, tu mi-ai spune că e şi casa mea, dar eu doar tac şi îţi zâmbesc în gând…Sunt singură, încerc să fac o  cafea şi trag obloanele grele care se ridică însoţite de un sunet strident, greu, lung,  apoi  aştept să văd lumina acestei zile de primăvară…Ea năvăleşte în casă, cu prietenie nedisimulată…nu e lumina orbitoare a altor dimineţi trăite aici, e lumina unei zile ploioase…dar e…lumină!Mă aşez-eu şi cafeaua mea- în fotoliul plasat în dreptul peretelui compus din ferestrele ce dau spre grădină: a înflorit cireşul, iarba e plină de viaţă, toţi arbuştii par dantelaţi…şi ploaia ţese în aer o pânză fermecată…Nu mai văd nimic, decât grădina aceasta împrimăvărată, nu mai aud nimic, decât ploaia ritmată a gândurilor mele şi a cerului acestuia de primăvară…De câteva ore stau aici şi descos toate chipurile dragi pe care le-am lăsat acasă pentru câteva zile-vorbesc în gând cu fiecare, plâng uşor în răstimpuri, dar tac…Încep apoi pe nesimţite să mă mir de cât e de frumoasă ploaia asta, azi…de cât e de fericită singurătatea mea în orele acestea tăcute…de cât e blândă liniştea în casa aceasta…N-aş putea articula niciun sunet câtă vreme îmi ascult gândurile şi ploaia. …Doar tac…o să le ascult  încă o vreme, până când o să intri pe uşă ca să risipeşti fără voie inteorgaţiile eterne ale singurătăţilor mele…