E greu să îţi spun azi adio...

M-ai întristat atât de tare, iubitul meu , în noaptea dintre ani!M-ai dezamăgit pentru că mi-ai arătat un chip al tău pe care nu îl mai văzusem!Pe care nu îl bănuiam!Nu ţi-a păsat că am venit  spre tine cu tot sufletul răvăşit de iubire!Că am aşteptat zâmbetul tău străluciror, demn de o zi magică pentru noi doi!Te-am găsit mohorât, obosit, extenuat,  morocănos şi m-ai împărţit nepăsător, haotic, cu prea multe chipuri, cu toţi ochii exoftalmici, cu toate vocile stridente, cu mult prea mulţi străini cu chipuri întunecate.Întunecat ai fost şi tu, m-ai îmbrăţişat absent,  doar cu răceala  unei ploi torenţiale, nesfârşite…M-am simţit trădată…înşelată…Erai singurul din lumea asta mare pe care  aş fi crezut că nu îl voi alunga niciodată din sufletul meu!

În zilele următoare…tu ai încercat să mă apropii…Mi-ai dat întălnire în locurile în care eu am trăit minunea îndrăgostirii: m-ai ademenit mai întâi cu un soare timid şi eu, neîncrezătoare încă, am zâmbit un pic trist(m-am gândit că încă eşti preocupat să mă atragi în iubirea noastră frumoasă de ieri)…M-ai luat de braţ în plimbări lungi şi mi-ai vorbit continuu despre motivele pentru  care te-aş putea iubi…Am tăcut, te-am privit cu inima mea neascultatoare şi te-am urmat-ce puteam face?Când am obosit să te ascult,

m-ai invitat ca orice cuceritor în cafenele adorate şi, în clipele de răgaz mi-ai  şoptit la ureche intim şi incitant că nu e totul pierdut, că noaptea  dintre ani nu mai poate fi  momentul nostru magic de întâlnire, că vor fi prea mulţi ochi iscoditori între noi, ca tu vei fi ocupat cu prea mulţi musafiri poftiţi şi nepoftiţi…că vrei să rămâi în sufletul meu fermecat de tine… că trebuie să te iubesc pe viaţă…

Te-am iertat fără resentimente, ca orice femeie cu adevărat  îndrăgostită, cu privirile pierdute în ochii tai aurii, sorbind dintr-o cafea cu lapte aromată divin…Ţi-am promis ca într-o hipnoză că voi reveni în plin soare în îmbrăţişarea ta unică şi te-am părăsit aseară, privind înapoi tulburată…Ţi-am lăsat un bilet scris pe furis  cu degetul  pe fereastra aburită a camerei  de hotel:  ,, Il m’a reste quelque chose a te dire : c’est…je t’aime…A Bientot. mon Paris! “