HAI SĂ VORBIM DESPRE 2012!

Se încheie un an, îl petrec cu puterile aproape sfârşite.Teoreticienii  minţii/sufletului uman spun că e benefic bilanţul anual, autoanaliza contribuţiei la viaţa celorlalţi, a nevoii de a trăi mai bine, de a progresa, a neîmplinirilor, a călătoriilor, a timpului petrecut alături de familie.Mă supun într-un fel,  mă aşez la fereastră, în vecinătatea unei ploi nesfârsite de la capătul unei lumi şi a unei cafele abia îngăduite şi încerc să schiţez bilanţul…

Cu mâna pe inima asta a mea, aş spune că bilanţul meu e frumos, atât de frumos, că recunoştinţa mea trebuie să fie colosală!Cu lacrimi minunate, de mulţumire nemăsurată!Familia este dragostea supremă, sfâşietoare!Am prieteni puţini, vechi, adoraţi, nepreţuiţi, vitali, nemuritori, cu bunele şi relele lor.Munca mea mi se pare frumoasă, fermecată.Reuşitele elevilor mei  i-au dat o aureolă dragă.Copiii din viaţa mea au priviri uluitoare-sunt luminile raiului.Călătoriile?Într-un singur an am ajuns, pe rând, pentru diverse perioade de vreme la Târgu-Jiu, Iaşi, Braşov, Sinaia, Craiova, Predeal, Sibiu, Thassos, Viena, Valea Loirei, Paris, Amsterdam, Londra, Bruxelles, Brugges.Multe locuri, unele nevisate până acum ceva vreme, multe emoţii, nespus de multă bucurie!

Cu mâna pe aceeaşi inimă nebună şi grăbită mărturisesc că mă simt iubită!Splendid şi în nenumărate feluri!În fiecare clipă bună sau rea, şi dragostea voastră merită menţionată cu splendoarea ei de neînlocuit la ceas de bilanţ anual!E cea care m-a ţinut de mâna când m-am rătăcit, e cea care a reuşit să îmi redea somnul în nopţile insomniace şi care mi-a răsărit soarele în orice dimineaţă...

Ceea ce îmi pare însă ca o boală fară leac e obişnuinţa fatală de a face totul fără măsură!!Am muncit fără măsură, am iubit fără măsură, fără măsură m-am supărat, am suferit fără măsură, am căutat fără măsură, mi-am făcut griji fără măsură, am analizat totul fără măsură, am dat ajutor oricui mi-a cerut, fără măsură, am spus DA fără măsură, am băut cafea fără măsură, am trudit fără măsură, am rămas trează fără măsură, m-am zbătut fără măsură, punând în joc toate bătăile inimii mele, chinuind-o prea tare.NU am avut măsură în nimic din ceea ce am facut…şi corpul meu s-a prăbuşit la sfârşitul acesta de an.La pământ, de câteva ori la rând. Mintea şi sufletul s-au clătinat dureros şi cumplit.M-am speriat.Şi am fugit la capătul lumii ca să mă apăr.De teamă, am încercat gândul să rămân aici, să nu mă mai întorc, dar îndată ce bătăile inimii şi-au reluat cadenţa firească, mi-am spus că sunt doar în vacanţă, că dacă am făcut totul fără măsură este pentru că altfel nu am ştiut, dacă am făcut totul fără reserve, înseamnă că aşa am ştiut eu mai bine…

Dacă cineva m-ar fi trezit din somn în orice noapte din anul acesta, la orice oră, în orice circumstanţă şi m-ar fi  întrebat: care ţi-a fost tristeţea cea mai mare?Aş fi răspuns fără să ezit: nu am petrecut destulă vreme cu cei dragi, cei mai apropiaţi, ascultând nimicuri, trăncănind banalităţi, făcându-le  şi făcându-mi bucuria să înşirăm orice împreună…M-am trezit, am vieţuit, am muncit, am plecat şi m-am întors cu tristeţea aceasta amară ca pelinul cel mai înverşunat…

Acum…nu vreau să fac o listă de dorinţe pentru anul care vine.Nu pot.Oricum se va întâmpla doar ceea ce trebuie să se întâmple.Mărturisesc însă în şoaptă, răvăşită, umilă şi smerită ca la spovedanie că îmi doresc să îi ştiu fericiţi pe cei dragi, să stau muuult cu ei şi să fiu sănătoasă.Se încheie un an…m-am gandit… fără măsură poate, la el, la voi toţi care aţi locuit în anul meu 2012, la ceea ce m-a fericit şi m-a doborât …Ridic privirile spre cerul mare si nesfârşit: nişte nori gonesc frenetic spre capătul lumii…în  pieptul meu cerul interior tremură peste lumea din mine,  în ochii mei vibrează cu durere ascuţită căteva lacrimi : rămas bun, 2012!

P:S:V-aş  implora să vă gândiţi la voi, să vă faceţi măcar în joacă, pe o foaie de hârtie sau într-un colţ de suflet bilanţul anului care trece şi mi-ar plăcea să vă conving să vă amintiţi cu emoţie mai ales clipele de bucurie!Sunt sigură că aşa, vă veţi lua rămas bun zâmbind de la anul care e pe sfârşite!

Puzzle...

Zori, cafea, vitamine, tăcere, brad, cozonac, drum, smerenie, rugăciune, flacără, emoţie, încercare, ploaie, Brugges, trăsuri, lebede, pietre, picuri, vânt, ape, poduri, străzi, blitzuri, oameni, chipuri, suflete, lumini, paşi, paşi, trotuare ude,  patinoar, brazi, globuri, vitrine, wafe, vin fiert, tartiflette, cafea cu amaretto, căciuli, pulovere, manuşi, bomboane hand-made, fulare, soare nesigur, plimbare, bucurie, sărmăluţe, şorici, telefoane, mailuri, like-uri, dor, mult dor, aşteptări, urări, gânduri, gânduri, gânduri…

...Crăciun frumos tuturor!

Rubrică nouă:OASPEŢI-CITITORI-SCRIITORI-ÎNTÂMPLĂRI ÎN CĂUTAREA UNEI (PO)VEŞTI

        Totul a început cu mulţi, mulţi ani în urmă. Era vară, lume multă, care mai de care cu „ifose şi talente”. Minionă, diafană, zâmbitoare, cu poftă de viaţă, pusă pe petrecere…era normal, că doar de aia ne adunaserăm.Deşi eram bărbatul în faţa căruia nu cuteza nimeni să ridice ochii şi căruia i se îndeplineau dorinţele „întocmai şi la timp”, am rămas cu toate cuvintele la nivelul gândului. Mai mult nu am putut…

Au trecut câţiva ani, multişori, până să îmi iau inima în dinţi şi să am curajul să îi spun: „…iţi doresc o zi frumoasă. Ca tine…”.A urmat prima întâlnire. Deşi eram de felul meu în stare să port o conversaţie, acum eram ca…”un elev cu tema nefăcută”. Şi asta mi s-a întâmplat destul de des în prezenţa ei; este şi motivul pentru care de foarte multe ori mi se reproşa că vorbeşte singură şi că sunt „plecat aiurea”. Au urmat şi alte întâlniri, dragoste ciudată pe ici, pe acolo, zâmbete, îmbrăţişări, reproşuri cu gust de neîmplinire…

Într-o noapte, o memorabilă noapte de vară, printre tunete, şoapte de amor, îmbrăţişări, rafale de ploaie, strigăte de dragoste, mângâieri, zvârcoliri, i-am propus să plecăm. Pentru început în vacanţă. „ Ce o să zică lumea?” au fost primele cuvinte care i-au scăldat buzele pline de sărutările mele. Apoi… că nu îşi poate lăsa copiii singuri, că…..nu a vrut cu cerul şi pământul să mă urmeze.

Cine poate şti cum ar fi fost dacă ar fi vrut…

A mai trecut ceva timp. Ne întâlnim, ne iubim…

Acum îmi spune că va veni o vreme când o voi căuta bezmetic, când îmi voi da seama că mi-a schimbat zodia, rostul, menirea, că…

      

…ar fi trebuit să conştientizeze că toate astea se întâmplă. Şi nu de acum. Că sunt un bărbat singur în ciuda a tot ce mă înconjoară şi a tot ce îmi decorează ambientul . Ea nu înţelege că ziua aceea a sosit de mult pentru mine. Nu înţelege că aproape tot ceea ce fac este fals, de convenienţă, de gura lumii(de care şi ea se ferea cândva), de…flori de măr…

E trist să ajungi să tragi o linie, să te întrebi ce ai făcut pentru tine şi să constaţi că totul l-ai făcut pentru ceilalţi, pentru societate, pentru gura lumii….

Am fost poate prea orgolios pănă acum să recunosc că aşa stau lucrurile, dar cred că e timpul să o fac, mai ales că şi în mintea mea radiografia cazului tot aşa arată.

Ştiu şi sunt conştient de multă vreme că este aşa.

Nu ştiu…cât priveşte sărăcia… am copiii…

 P.S.Textele publicate la această rubrică sunt exerciţii de ficţiune ale unora dintre cititorii blogului meu, inspiraţi de unele dintre textele de pe blog sau de întâmplările din viaţa lor.

MESSAGE IN A BOTTLE

       Motto „Un om inteligent poate iubi nebuneşte, dar nu prosteşte!“(J. Giraudoux)

Într-o zi, toate, toate celulele din care eşti făcut o să simtă nevoia prezenţei mele, căci nu te vei mai putea împăca destul cu zilele în care nu fac parte putin din timpul tău.Într-o zi, o să recunoşti în tine dorinţa(nepotolită) de a mă şti undeva, în preajma ta, cu toate gândurile mele fermecate, ai să tânjeşti să îti iau apărarea în faţa vieţii, în faţa morţii, în dreptul bătăilor inimii.Să mă ştii complice la tot ce faci, la tot ce spui, la tot ce eşti…

Într-o zi, ai să cauţi înnebunit un colţ din zâmbetul meu pentru tine, ai să implori ceasornicul să-ţi lase câte o  dimineaţă cu mine şi trăncăneli vinovate în faţa unei ceşti de cafea,.Într-o zi, ai să înţelegi altfel muzica ascultând-o cu mine şi ai să vrei în adâncul sufletului tău să mă inviţi la dans, măcar de sute de ori.

Într-o zi ai să cauţi bezmetic îmbrăţişările la mine, pentru că numai aşa te vei simţi ameţit de linişte.Într-o zi o să ştii că  sunt tatutate în tine multe dintre cuvintele mele care fac parte din tine de când ţi le-am spus.Într-o zi, când ai să te gandeşti mai bine, o să îti recunoşti dependenţa încăpăţânată de mine.O să afli că ai îndurat multe ceasuri năuce fără să ştii că exist şi o să iţi mai aminteşti doar vag, din cand in cand  cum şi cu cine ai trăit până să mă ştii.Într-o zi o să  tânjeşti după forţa cu care te-aş putea împinge spre fericire, o să te înclini smerit  înaintea  minunilor cu care îti pot risipi fără niciun efort tot plictisul  cu care bate  inima ta.Într-o zi, în adâncul tău, ai să mă cerşeşti vieţii, aşa cum sunt eu cu adevărat şi tu nu m-ai ştiut, ai să mă cauţi aşa cum nu ai căutat nimic mai frenetic, ai să te laşi prizonier veşnic intenţiei de a mă avea-toată(de a te şti stăpân deplin pe suflet şi pe trup).Într-o zi ai să înţelegi uluit şi că ţi-am putut schimba rostul, şi zodia, şi menirea…Frumos!Într-o zi vei fi aproape aşa cum am ridicat  eu rugăminţi către cer să mi te lase, şi vei tânji să vorbeşti cu mine despre toate acestea!

Iar dacă se va întâmpla să nu trăieşti ziua aceea, nu mă voi certa niciodată cu tine, şi nici cu mine : ştiu sigur, aşa cum îmi ştiu numele, că toate clipele viitoare ce vor curge prin sângele tău îti vor dovedi, orice le-ai impune tu, că ai trăit sărac, oricâte bogăţii, îmbrăţişări, sărutări, aşteptări, căutări, aflări, întrebări, renunţări, victorii te vor fi traversat.Sărac!Sărac-lipit!

P.S.Atât de sărac, încât nu ştiu pentru ce te-aş mai iubi…

În visul meu şcoala e prietenoasă!

În nopţile cu lună, de cum mă cufund în somn, visez obsesiv acelaşi lucru: se face că şcoala e un colţ de rai…concret.În visul meu  şcoala e prietenoasă!

Nu există intrare diferenţiată pentru profesori şi pentru elevi, intră cu toţii pe o singură poartă, largă, deschisă către răsărit.Holurile sunt spaţioase, împrietenite cu  desene şi fotografii, pictate pe alocuri de şcolarii mici, aşa cum se pricep ei-stângacii şi uimitorii, şi frumoşii de ei! Clasele sunt mari şi luminoase, cu ferestre dantelate de flori colorate.

În visul acesta, copiii sunt fericiţi!Vin la şcoală cu drag, convinşi că au şansa de a clădi aici, cărămidă peste cărămidă, temelia rostului lor.Sunt curioşi, scânteietori, neobosiţi, politicoşi, dezinvolţi, inspiraţi, energici, respectuoşi, moderni, silitori, preseverenţi, punctuali, şi poartă…o aură indigo…

În acelaşi vis, toţi dascălii au chipuri frumoase(frumuseţea lor vine mereu din interior!), pentru că ei şi-au ales o meserie cu har, sunt toţi Pygmalioni cuminţi, răbdători, îndrăgostiţi de ceea ce clădesc, gândind cu dragoste cum să pună aripi mai colorate miilor de Galatee al caror destin îl zămislesc.Sunt plămăditorii minunaţi de inimi, sunt magicienii care  alcătuiesc suflete, dorindu-şi cu toată fiinţa lor să rămână modele, amintiri frumoase pentru toţi elevii lor!

Şi, ce să vedeţi, se făcea că  şcoala asta avea si unul sau mai mulţi conducători(poate li se spune directori, manageri…nu mai ştiu exact cum!).Sunt oamenii cei mai de seamă dintre toţi, pentru că ei ştiu cel mai bine să fie prieteni, profesori, parinţi, şefi.Nu se vaită, nu cârcotesc, găsesc soluţii, caută, cer, află!Şi mai ales, ei ştiu să zâmbească!!!!Tuturor!Fără preferinţe şi fără diferenţe!Cu înţelepciunea, modestia, omenia individului deştept!Fără ranchiună, fără resentimente bizare!Ei ştiu să aprindă lumina în clădire, în clase, pe holuri, în sufletele celor pe care îi conduc!Vin primii în şcoală şi pleacă cei din urmă, trudesc mereu cu zâmbetul pe buze! Au… ATITUDINE!!

În lumina visului meu îndrăzneţ, îi vedeam clar şi pe ei,   părinţii elevilor: sunt coechipieri de nădejde.Nu se lasă mai prejos!Pun umărul şi înalţă frumoase curcubeie între ei şi noi.Se îngrijesc apoi cu mare grijă de culorile lor…Câtă lumină curată!   

O stea îmi veghează somnul…şi visul…şi visele…şi mi-aş dori cumva să nu se reverse zorii şi să nu mă despart nemilos de şcoala mea din vis…de şcoala mea din rai…

P.S.După toate acestea…e cazul să caut urgent un tălmăcitor de vise!

Cred că mâhnirea are culoarea gri...

 Astăzi un copil mi-a spus că am ,,ceva negru la ochi”şi m-am cercetat în oglindă pentru prima oară în ziua aceasta: erau cearcăne.Adânci.Cenuşii.De nesomn.De mâhnire.

De câtăva vreme cerul mi se pare fumuriu, zilele  ticăie plumburii,  cred că inima mea  bate cenuşie şi tot sângele meu a fost gri…Sunt mii de gânduri sure care s-au tot adunat şi  mi-au pus cearcăne sub ochi.

Visez o lume în care oamenii să spună curat exact ce gândesc, deopotrivă rele sau bune, în care să încercăm să găsim calea de a explica simplu, cu bunătate şi răbdare ceea ce ne macină clipele.Să nu ne lăsăm îmbolnăviţi de un subiectivism exacerbat.Niciodată!Să nu simţim nevoia să emitem răutăţi!Nu vom fi nici mai fericiţi, nici mai norocoşi făcând asta!Să nu privim spre alţii când încercăm să aflăm un vinovat pentru orice rid apărut fără veste în mijlocul frunţii.Să nu interpretăm anapoda, să nu percepem greşit, să nu purtăm ţepi de arici…Să nu ne încrâncenăm.

 Storurile ferestrei nu-mi lasă niciun colţ de lună…Sufletul meu se ghemuieşte într-un colţ de odaie cu genunchii la gură, convins că toate trec, aşa cum e să fie drumul lor prin lume.Chiar dacă drumul lor trece neînţeles  prin inima mea cenuşie…

Remember

Era toamna.O toamna ce urma unei veri de singuratate deplina, de tacere.Alesesem singuratatea, si tacerea din instinct, firesc, dupa multi ani de nesinguratate, ani frumosi si tristi, profunzi si neintelesi pe alocuri, minunati si extenuanti, al caror paradox il voi recunoaste fara tagada oricand.

Era, deci o toamna in care sperantele mele nu aveau culoare si nici entuziasm...parca nici nu stiam de existenta lor.Traiam fara sa caut nimic special, bucurandu-ma, in felul meu simplu, de ticaitul ritmic al ceasului de la mana.Intr-o seara din toamna aceea(se implineesc azi fix trei ani de atunci), cineva a aparut in viata mea nechemat.L-am primit tot din instinct, firesc, cu alaiul lui de ezitari, blocaje, ploi de stele, liniste, blandete, bunatate, nenumarate hoinareli, frumoase batai de inima.Am facut impreuna atatea lucruri pentru prima data, incat m-am intrebat adesea cu ce mi-am ocupat vremea pana sa fim impreuna.A fost liniste si soare, si pace!Si nu mi-a fost teama de departari!Niciodata!Departarile nu mi-au intunecat increderea, nu au risipit nici linistea, nici soarele, nici pacea...

E toamna din nou, a treia toamna pe care o sarbatorim impreuna si nu ma intreb prea insistent nici azi nimic.Exista acolo, sus, in spatiul acela aurit, desavarsit, o entitate uluitoare care cunoaste sufletele, si gandurile, numarul si culoarea zilelor ce vor veni.Caut cerul cu privirile senine si ii multumesc fara vorbe pentru toamna aceea si pentru toate toamnele ce au venit ca sa parguiasca, sa aureasca dupa legile lor fascinante gandurile fosnitoare ale copacilor mei roditori.

Desfac bagaje dragi şi…

 …refuz încă să cercetez copacii în căutarea  frunzei de aur…Refuz cu blândeţe, fără tristeţe,  să caut pe cer urmele zborului de păsări călătoare.Nu pot să ascult melodiile vrăjite despre toamnă, nu vreau să alung din sufletul meu ecourile verii şi încă mai port pantaloni scurţi şi bluze uşoare de pânză colorată.Am încă flori în grădină şi vreau… te implor, Doamne, mai lasă-mă… să trăiesc într-un colţ de vară!

Îmi va fi dor nebun de vacanţă!La Buşteni am lăsat multă bucurie, rugăciuni curate, bucăţi întregi de suflet, dar am luat cu mine atâtea  speranţe!Mănăstirea aceea dragă mie e un loc unde mă voi întoarce mereu cu drag. La Basarabov, în Bulgaria, în sălaşul acela sfânt croit în cenuşiul stâncilor, am învăţat o lecţie aproape tristă despre puterea sacrificiului, a autopedepsei, a dăruirii adevărate.

Îmi va fi dor cumplit, inuman,  de mare, de valuri, de zilele acelea lungi, fierbinţi, în care, jur, nu am vorbit nimic, decât în adâncul meu,  am ascultat marea şi soarele, şi vântul, şi adierile măslinilor, zilele acelea binecuvantate în care am fost stăpâna emoţionată şi tăcută a lumii aceleia albastre, aurii, albe, fermecate…

Îmi va fi dor de Sibiul înflorit, de poezia românească a străzilor lui.Îmi va fi dor şi de Viena care nu m-a putut înălţa pe culmi de bucurie, oricât soare, oricâtă Dunăre m-ar fi întâmpinat aici.Îmi va fi dor de toate dealurile şi grădinile idilice ale Germaniei.

Nici nu ştiti ce dor îmi va fi de Franţa!De noaptea aceea în care am hoinărit prin Paris cu o dorinţa unică:idealele ,,crepes” cu pui şi cu brânză! Dar mai ales de Valea Loirei, cu toate castelele ei uluitoare!Uluitoare!Uluitoare!Nu voi fi în stare să uit prea curând sosirea în Chambord, momentul acela în care a apărut brusc  înaintea privirilor mele castelul:s-a oprit timpul în loc, emoţia mi-a sugrumat vorbele şi ochii mi s-au umplut de lacrimi!Mi-am şoptit cu un tremur în  suflet: Doamne, e atâta frumuseţe pe lume!Îmi voi aminti cu drag Orleansul, oraşul Blois, cetăţile, zidurile, domeniile  acelea fascinante ce ţin tovărăşie Loirei şi despre care am citit în cărţile ce mi-au vrăjit anii, ce mi-au umplut muulte dintre nopţile adolescenţei mele.Îmi voi aminti cu nostalgie, voi povesti oricui va dori să mă asculte despre satele acelea franţuzeşti în care era o provocare alergarea prin labirint din fiecare vineri, satele acelea  cu grădini, cu fân cosit, despre casele cu obloane colorate,.O să duc mereu cu mine amintirea acestor locuri unice în lume, unice în sufletul meu.

Îmi va fi dor de zilele sau de serile petrecute pe terasă, cu gândurile acasă, peste  mii de kilometri distanţă.Îmi va fi dor-dor-dor colosal de Brugges, colţul meu de poveste, în care vă implor să mergeţi măcar o dată în viaţă ca să vă fermecaţi sufletele!Îmi va fi dor de Bruxelles, de vafele cu cicolată!Îmi va fi dor de toate zilele în care m-am trezit după prânz, de jocurile de remi cu Robert!Îmi va fi dor frumos şi de zilele de singurătate deplină,petrecute acasa,  în care nu am avut grija curgerii timpului, neluând în seamă nici răsăritul, nici alunecarea în noapte.

Nu vreau să accept încă ce-mi spune calendarul, Nu pot să iau în seamă veştile despre ploile ce vor veni.În mine mai sclipeşte un strop de vacanţă...Îmi va fi dor de hoinăreli….Îmi va fi dor de vară…şi, cred că îmi va fi dor şi  de tine…  

   

Cum să vă spun…

...oricâte întâmplări, gânduri, vremuri mă vor fi traversat, există certitudini pe care nimeni nu le-a putut schimba în mine.Una dintre aceste constante este o iubire tulburatoare,  necondiţionată: iubesc marea!Am adorat-o de când mă ştiu, cu intensităţile, nuanţele, trăirile specifice fiecărei vârste. Oriunde am  întâlnit-o, am trăit aceeaşi poveste care nu are loc în vorbe pământeşti, am râs şi am plâns alergând către ea, şi, poate greşesc, dar am crezut mereu ca şi ea se îndreaptă cu albastrul ei spre mine…În anii copilăriei, dinspre mare îmi veneau toate zâmbetele jocurilor nesfârşite în valuri.În adolescenţă, am pornit să o iscodesc în taină, iar inima mea a început uşor, uşor, să înveţe cadenţa secretă şi nemuritoare  a valurilor ei.Nu voi putea abandona uitărilor niciun răsărit de soare trăit la Eforie, la Neptun sau în Vama-Veche, dar mă simt mică şi incapabilă să aleg vorbele potrivite să învie pentru oricine ar citi aici  măreţia înălţării zorilor.Apusurile de la ţărmul grecesc mi s-au părut poezii desăvârşite, iar primăverile uluitor de frumoase petrecute în Olanda, sau pe ţărmurile belgiene  m-au îmbogăţit peste măsură.(Aici am întâlnit obiceiuri străine de cele din România, Bulgaria, Grecia:oamenii nu caută prezenţa mării pentru a se bronza pe şezlonguri colorate; ei vin aici în toate anotimpurile pentru relaxare, plimbări, picnicuri).

Oriunde am întâlnit-o, marea m-a făcut stăpână peste lume, peste ani, peste sufletul meu, peste toată zarea…iar în anii maturităţii, dragostea pentru ea mi se pare frumoasă, strălucitoare, hipnotizantă.

În vara acesta, marea s-a întrecut pe sine.Am întâlnit-o în zori, pe o insulă grecească…Apoi, zile întregi, nesfârşite, nu am căutat nimic, decât atingerea aurie a nisipului, miresmele stranii ale vântului, şoaptele vrăjite ca un descântec neştiut decât de mine al valurilor.Am tăcut atât de mult, încât şi tonul vocii mele îmi ajunsese straniu, străin, inoportun.Am tăcut şi am ascultat toate gândurile pe care marea mi le-a trezit, le-a răscolit, le-a colorat şi le-a dat puls.Singura mea bucurie curată  a fost alunecarea valurilor către stâncile albe, poleite cu soare curat, bucurie pe care am gustat-o simţind că o merit, pentru că o trăiesc fericită, recunoscătoare din toată fiinţa mea.În nopţile calde, legănate de brize fermecate, am adormit simţindu-i adierile albastre, misterioase ce făceau să tremure  perdelele uşoare de voal sidefiu ce mărgineau balconul camerei învecinate cu scoicile, cu apele, cu luna…Nu am căutat plaje aglomerate, m-am mulţumit cu locurile aproape pustii, animate de vântul prietenos cu ramurile tinere ale măslinilor, de jocul razelor, dar mai ales de  glasurile argintate ale valurilor.Am hoinărit prin porturi, am trimis în largul seninului ei copleşitor speranţe agăţate de fiece catarg.Am colindat prin sate pescăreşti, în picioarele goale, cu părul mirosind a mare şi pielea arămită de soare, cu ochii într-o neobosită căutare  şi sufletul tare, tare răvăşit, încântată că nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu îmi ştie numele şi nici chipul...Pe stâncile acelea stropite frenetic şi dantelat de ape, m-am simţit ca un copil fericit şi emoţionat, adoptat pentru un anotimp, pentru o vară de mare şi de cer…

Cum să vă spun cât de mult iubesc marea?Cum să ştiu să pictez aici atâtea emoţii, energii, tăceri, vrajă, nebunie de simţuri?Nu sunt decât un biet om, am clipele măsurate, iar ea e  nesfârşirea…Marea m-a făcut stăpână peste mine, peste toată zarea…iar  dragostea pentru ea mi se pare  atât de frumoasă, strălucitoare, hipnotizantă  încât îmi simt sufletul … albastru!!Atât, atât de albastru!