Vă mai invit uneori pe un tărâm fragil...cel mai fragil!

Sunt singură în prima zi liberă dintr-un lung șir de zile ocupate până la ultima secundă cu treburi, beau ceai și mă întreb azi-cred că pentru prima oară- dacă  sunt o ființă veselă sau tristă, dacă natura mea e una ce zâmbește sau lăcrimează...Nu știu să îmi răspund..înclin să declar  că cerul meu e senin, că știu să mă încred în curcubeie, în vreme ce primesc ploi reci pe  obraz,  că aflu mai mereu puterea să aștept cu pumnii strânși zorii după nopțile ce îmi aduc tortură sufletească...Că știu să râd...Știu să râd??Da, râd adesea, ca un gest involuntar, ca un reflex,  în situații comice surprinse pe stradă, la școală, la teatru, acasă, oriunde.Mă fac să râd cuvinte, gesturi, idei ale copiilor ce fac parte din viața mea.Râd ca într-o beție cu prietenele mele, uneori.Am râs adesea, în tovărășia celor din jur, amestecându-mi surâsul cu  cu al lor, ei-cei care mă puteau face fără să știe-  să uit preț de un zâmbet   că  sufletul meu e sfâșiat de tristeți fără leac...Obișnuiesc să râd, să surâd și cu sufletul uneori, în zilele în care, fiind singură, nu pot râde decât acolo, în adâncuri,  într-o  tăcere aurită...Râsul îmi colorează clipele, mă înflorește și mă obligă să locuiesc în lumină...

Ceea ce am observat însă privind înapoi e un lucru un  bizar : lucurile care mă fac fericită profund, fericită în toată frumusețea acestei trăiri - nu mă fac să râd, ci să...plâng!Fericirea autentică, aceea care dureaza clipe, momentele acelea fermecate în care strig,,Doamne, sunt fericită!”, îmi provoacă...plâns!Mâinile devin niște biete aripi ce nu mai știu zborul lin, pieptul se luptă cu un tremur dureros, vocea nu se mai împacă nicidecum cu vorbele, apoi, ochii devin neîncăpători de...lacrimi care ard  și fericirea... alunecă pe obraz odată cu ele și îmi răvășește toată ființa...E o tulburare care mă face să uit cine sunt.Fericirile mele sunt adevarate!fericirile mele sunt mărunte!fericirile mele sunt clipe!fericirile mele sunt plânse!...Sufletul meu e, deci,  o entitate ciudată care și-a răsturnat cândva(când oare?), nici nu mai știu când, reacțiile... Sunt fericită uneori și...plâng.

Și atunci nu mai știu să îmi răspund la întrebarea inițială: sunt o ființă veselă sau tristă?Nu știu...Mai beau o gură de ceai, apoi zâmbesc...cu lacrimi în ochi : cât de fragil îmi simt sufletul câteodată!...