La rentree...

În primele zile de toamnă gutuile încep să miroasă a frunză căzătoare și toți pașii copilăriei încep să ia drumul școlii.Prima zi de școală e ca o sclipire de raze : raze de soare, raze de speranță...Dar cele mai frumoase raze ale toamnei sunt  razele aurite, jucăușe, timide  din ochii copiilor...sunt raze tulburătoare, unice.Prima zi de școală mă răscolește dintotdeauna fără milă, fără menajamente, cu emoție profundă, mă amețește, mă  înalță și îmi oprește răsuflarea pentru ceasuri întregi... Simt asta, sunt sigură,  și alți colegi ai mei pentru care meseria aceasta e har și pentru care începerea școlii a rămas peste ani o zi fermecată...

Și în anul acesta am petrecut o noapte albă înaintea începerii școlii, prilej să mă gândesc la anii precedenți, la propria devenire, la întâlnirea cu zâmbetul elevilor mei...Gânduri și...gânduri s-au perindat prin camera mea întreaga noapte.Printre acestea, de data aceasta am emoții speciale pentru câțiva copii dragi mie, pe care îi știu bine de când au respirat întâia dată și  care pășesc pentru prima oară pragul școlii noastre:Robert este școlar în clasa I, Edi este de acum elev în clasa a V-a, Maria- revine la școală în clasa a III-a. De asemenea, aștept cu mare drag  revederea tuturor celor cu care am împărțit secretele gramaticii sau chipurile unor personaje mai mult sau mai puțin îndrăgite de ei...Știu că în ghiozdanele lor sunt atâtea speranțe, înțeleg ritmul bătăilor inimii lor, recunosc tremurul pașilor tuturor într-un loc vrăjit, cum e școala!

În curtea școlii mă amestec printre flori, fotografii, îmbrățișările revederilor de peste o vară lungă, dar în pieptul meu tremură neîncetat fiecare cuvânt, iar în ochii mei, lacrimile stau gata să sclipească...Simt cu toata ființa mea tulburarea reînceperii școlii, deși au trecut mulți ani de când ascult clopoțelul ce vestește revenirea la cursuri...Festivitatea începe:copiii strâng în mână buchetele de flori, părinții îi privesc mândri,  emoționați. Se intonează imnul, se rostesc discursuri, se fac urări...Eu stau alături de elevii mei( mai cuminte, parcă decât ei), tac și încerc să îmi domolesc bătăile inimii.Aud ca prin vis cuvintele ce se rostesc la microfon, dar nu mă împrietenesc deloc cu ele, pentru că emoțiile nu mă lasă să le apropii...Apoi, la un moment dat, ridic ochii spre cer și  observ uluită că e chiar acel cer de septembrie despre care Anatole France ,,îmi” spunea cu frumusețe colosală,   în anii copilăriei mele că e ,,un peu triste, un peu agite...mais plus beau que jamais”...Abia atunci, când regăsesc în minte pasajele acestea iubite ce descriau ,,La rentree”(,,Reînceperea școlii”)...ochii mi se umplu de lacrimi și jur că îmi șoptesc:,, sunt atât de fericită, Doamne, atât de fericită că pot trăi aceste clipe an de an”...Lacrimile rămân între gene, tot sufletul meu tremură, încerc să zâmbesc .De mâine zilele vor lua curgerea lor firească, mai rea sau mai bună, dar azi în inima mea strălucește o minune...

Azi, în prima zi de școală, sub un cer,,un peu agite de l automne”, pe cand  gutuile încep să miroasă a frunză căzătoare,  cu toții, copii, părinți, bunici, dascăli ne simțim elevi, stând cuminți în băncile vremii și învățând alfabetul devenirii noastre...  

P.S-În acest an școlar doresc tuturor copiilor din viața și din timpul meu să își împlinească toate speranțele din ghiozdane, și toate visele de prin buzunare, iar colegilor mei, le urez cu toată ființa mea să contribuie la îndeplinirea speranțelor și viselor  elevilor lor.Părinților nu le pot dori decât să fie lângă ei și lângă noi, ca o echipă care să încerce mereu succesul!!