E trecut de miezul nopţii şi abia acum s-a făcut linişte
în casă şi în mine.S-au topit şi vorbele, a amuţit şi ploaia(deşi n-aş fi vrut
încă).Nu aud ticăitul ceasului, ci ritmul blând al tastelor animate de clipa de
acum.E momentul acela din zi în care tânjesc aproape fericită după o întâlnire
fără de care viaţa însăşi şi-ar pierde rostul, o întâlnire tainică, la care mă
abat uneori după ce pleacă toţi călătorii prin mine, prin timpul meu, prin casa
mea: e întâlnirea mea cu mine…
Ne privim în tăcere, în cea mai
frumoasă tăcere din lume.În mine freamătă întrebări uzuale, de adresat celei
care sunt, întrebări ca pentru o persoană intimă, survolată, contemplată, răvăşită,
răscolită şi interogată frenetic uneori, în vremuri în care întâlnirile cu ea
aveau rang de obicei uzual...
-Nu te-am mai întâlnit de mult… ce
mai faci?cum îţi mai e?ce ai mai scris pe lista visurilor din somn?cu ce ai
completat lista viselor din nesomn?după ce
mai tânjeşti?cine te mai compune uneori?şi cum ai mai ajusta lista nesfârşită a neliniştilor
tale??ce mai iubeşti(şi pe cine)? ce mai priveşti?şi până când?ce drumuri
plănuieşti?şi ce crezi, la ceasul acesta din noapte despre strigătele unei ploi
ce se încăpăţânează să îţi explice acum ce înseamnă senzaţia de etern deja-vu?eşti
bine?de când?ţi-e frică?ai mai plâns?ai mai plânge?ţi-e dor?ţi-e neclar?ţi-e
frumos?vrei?sau nu?poţi?...aştepţi?
E trecut de miezul nopţii şi o
simt lângă mine pe cealaltă,,eu”.Tace şi ascultă mulţimea de întrebări.Apoi ecourile
lor... Imi raspunde cu voce şoptită, influenţată de un zâmbet insinuant:
-Draga mea, nu e vreme să îţi dau
atâtea răspunsuri…si nu mi-ar ajunge vorbele pe care le-am adus în buzunarul de
la piept…dar câtă vreme ne mai întâlnim, ne mai iscodim, ne mai şicanăm, ,,şarpanta lumii încă ţine”…,,dacă
arunci de jur împrejur o privire curioasă, pătimaşă”…
P.S.Singuratatea e întâlnirea
miraculoasă şi onestă a ta cu tine însuţi...(şi
ştie cum să te facă fericit uneori)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu