La rentree...

În primele zile de toamnă gutuile încep să miroasă a frunză căzătoare și toți pașii copilăriei încep să ia drumul școlii.Prima zi de școală e ca o sclipire de raze : raze de soare, raze de speranță...Dar cele mai frumoase raze ale toamnei sunt  razele aurite, jucăușe, timide  din ochii copiilor...sunt raze tulburătoare, unice.Prima zi de școală mă răscolește dintotdeauna fără milă, fără menajamente, cu emoție profundă, mă amețește, mă  înalță și îmi oprește răsuflarea pentru ceasuri întregi... Simt asta, sunt sigură,  și alți colegi ai mei pentru care meseria aceasta e har și pentru care începerea școlii a rămas peste ani o zi fermecată...

Și în anul acesta am petrecut o noapte albă înaintea începerii școlii, prilej să mă gândesc la anii precedenți, la propria devenire, la întâlnirea cu zâmbetul elevilor mei...Gânduri și...gânduri s-au perindat prin camera mea întreaga noapte.Printre acestea, de data aceasta am emoții speciale pentru câțiva copii dragi mie, pe care îi știu bine de când au respirat întâia dată și  care pășesc pentru prima oară pragul școlii noastre:Robert este școlar în clasa I, Edi este de acum elev în clasa a V-a, Maria- revine la școală în clasa a III-a. De asemenea, aștept cu mare drag  revederea tuturor celor cu care am împărțit secretele gramaticii sau chipurile unor personaje mai mult sau mai puțin îndrăgite de ei...Știu că în ghiozdanele lor sunt atâtea speranțe, înțeleg ritmul bătăilor inimii lor, recunosc tremurul pașilor tuturor într-un loc vrăjit, cum e școala!

În curtea școlii mă amestec printre flori, fotografii, îmbrățișările revederilor de peste o vară lungă, dar în pieptul meu tremură neîncetat fiecare cuvânt, iar în ochii mei, lacrimile stau gata să sclipească...Simt cu toata ființa mea tulburarea reînceperii școlii, deși au trecut mulți ani de când ascult clopoțelul ce vestește revenirea la cursuri...Festivitatea începe:copiii strâng în mână buchetele de flori, părinții îi privesc mândri,  emoționați. Se intonează imnul, se rostesc discursuri, se fac urări...Eu stau alături de elevii mei( mai cuminte, parcă decât ei), tac și încerc să îmi domolesc bătăile inimii.Aud ca prin vis cuvintele ce se rostesc la microfon, dar nu mă împrietenesc deloc cu ele, pentru că emoțiile nu mă lasă să le apropii...Apoi, la un moment dat, ridic ochii spre cer și  observ uluită că e chiar acel cer de septembrie despre care Anatole France ,,îmi” spunea cu frumusețe colosală,   în anii copilăriei mele că e ,,un peu triste, un peu agite...mais plus beau que jamais”...Abia atunci, când regăsesc în minte pasajele acestea iubite ce descriau ,,La rentree”(,,Reînceperea școlii”)...ochii mi se umplu de lacrimi și jur că îmi șoptesc:,, sunt atât de fericită, Doamne, atât de fericită că pot trăi aceste clipe an de an”...Lacrimile rămân între gene, tot sufletul meu tremură, încerc să zâmbesc .De mâine zilele vor lua curgerea lor firească, mai rea sau mai bună, dar azi în inima mea strălucește o minune...

Azi, în prima zi de școală, sub un cer,,un peu agite de l automne”, pe cand  gutuile încep să miroasă a frunză căzătoare,  cu toții, copii, părinți, bunici, dascăli ne simțim elevi, stând cuminți în băncile vremii și învățând alfabetul devenirii noastre...  

P.S-În acest an școlar doresc tuturor copiilor din viața și din timpul meu să își împlinească toate speranțele din ghiozdane, și toate visele de prin buzunare, iar colegilor mei, le urez cu toată ființa mea să contribuie la îndeplinirea speranțelor și viselor  elevilor lor.Părinților nu le pot dori decât să fie lângă ei și lângă noi, ca o echipă care să încerce mereu succesul!! 

Gânduri ...în ultima zi de vacanță

Un telefon m-a trezit prea de dimineață și m-am dat jos din pat cu gândul să fac o cafea...Am făcut doar câțiva pași prin casă și am simțit în aer o tristețe.Postată în fața ceștii de cafea, încerc să deslușesc cine a risipit peste ziua aceasta  tristețea aceasta ușoară, ca o ceață nevăzută.Clipele care curg îmi aduc gânduri nenumărate, dar eu prind din stolul lor străveziu unul : azi e  ultima zi de vacanță...

Am avut o vacanță frumoasă, de care mă despart firesc, cu privirile mai pline de frumos,  cu umerii mai despovărați, cu gândurile mai limpezi, cu zâmbete nesperate niciodată, cu sufletul  plin de recunostință, cu teama să ating liniștea din mine, pentru a nu o tulbura cumva.Jurnalul meu de vacanță cuprinde locuri și întâmplări pe care le-am trecut prin filtrul sufletului meu și le-am împrumutat lumina stărilor mele : mai întâi eu-întreagă nu am fost decât bucuria reușitei elevilor mei la diversele examene, sentiment unic, frumos, înalt.

Apoi am căutat plajele aurite, undele limpezi, stâncile curajoase pe o insulă grecească, unde soarele știe să zâmbească spre orice privire care știe și vrea să se  ridice spre el.La Bușteni am poposit într-un loc unde sufletul meu pare să atingă raiul, unde gândurile și dorințele mele sunt mai aproape de  cer.Am pornit apoi pe un drum lung de peste 2000 de km, poposind uneori în locurile care ne-au oprit din cale prin farmecul lor : port în amintire podurile de peste Dunăre din Budapesta, Regensbourgul, cu liniștea, minunăția pe care nu știu să o descriu dar sufletul meu surâde amintindu-și-o, restaurantele și magazinele din Austria(dar și crema de ciocolată,,Mozard”-preferință de moment...).Cum să uit Parisul cu ploile lui, cu mulțimea de turiști extaziați de o frumusețe netăgăduită ??Cum să descriu ce simt când îl revăd?Mă tulbur  și zâmbesc amintindu-mi de sărbătoarea Sfintei Marii petrecute la Brugges-una dintre marile mele iubiri: straduțe pietruite, trăsuri, vaporașe, flori, târguri de antichități(sunt fermecată pentru totdeauna de fiecare colț al acestui orășel).La Oostende, in Marea Nordului nu te puteai incumeta sa faci baie, valurile pareau de gheata topita, iar undele erau cafenii, asa cum nu am mai vazut pana aici.În Anvers(Antwerpen) mă simt ca acasă : ședințe la solar, multe plimbări cu bicicleta(într-una dintre seri, în parc, o mulțime de iepuri domesticiți-obișnuiții oricărui parc din Anvers- fugeau  după noi, după bicicletă, ca niște ,, prostănaci”, hotărâți să ne întreacă), băi la piscine de relaxare, saună, vafe cu ciocolată, hoinăreli prin port,  prin parc, prin magazine, pe străzile unde diamantele sclipesc la orice colț (Anversul e cel mai important centru de distribuție a diamantelor : peste 90% dintre pietrele neprelucrate sunt evaluate și comercializate aici).Nu e loc să amintesc detaliat nuanțele gândurilor mele, chipurile și atitudinea oamenilor pe care i-am întâlnit împrejurul meu, plăcerea de a aborda în vestimentație cu mare drag stilul ,,legere”( teniși, blugi, pantaloni scurți, fără tocuri , fără machiaj, fără teama că există priviri ce îți cântăresc asortarea hainelor cu poșeta..etc)sau bucuria că am dormit zilnic măcar până la ora 12!!

S-au dus toate, un avion m-a adus... acasă!Pentru mine ,,acasă”înseamnă  aici, în orașul acesta în care îndeletnicirea cea mai populară este mâncatul semințelor  pe străzi și în parcuri și implicit scuipatul cojilor pe jos, în care oamenii își găsesc tot mai greu de lucru, sau trăiesc cu inima strânsă că își vor   pierde serviciul  pe care îl au, în care fetele preferă de la vârste   mici ținute stridente, vulgare, haine care par mici de ele, rujuri care te orbesc(în străinătate aceste ținute sunt purtate doar noaptea, de către o...anumită categorie de femei), în care nici un sfert dintre absolvenții  de liceu nu au promovat bacalaureatul,  în care societatea în care trăim ne crește încercând să ne învețe că doar ,,șmecheria” e o valoare neprețuită...Ei bine, aici e acasă, pentru că aici e familia mea, aici sunt prietenii mei, aici îmi pot face meseria (recompensată  cu bani puțini, tare puțini, dar  cu multe zâmbete adevărate ale  celor pe care încerc să  îi învăț cu toată puterea mea că ,,șmecheria”nu poate fi decât o reușită de moment, că echilibrul, succesul și fericirea se vor clădi  pe altfel de lucruri într-o zi...).Pentru mine ,,acasă”e, deci,  aici, chiar aici, pentru că mă tem că dacă îmi voi rupe rădăcinile, ca să plec de tot, atunci...fără rădăcini...nu voi mai putea fi fericită nicăieri...O să dispar uneori  spre alte zări,  ca să învăț și eu de la alții, ca să zâmbesc, ca să iubesc...O să dispar uneori spre alte zări, pentru că am învățat  ...zborul!

Deci, ultima zi de vacanță...îmi aduce o trisțete ,,ca o ceață nevăzută”...Revăd fotografii, îmi răsfoiesc toate gândurile și îmi spun  că așa se întămplă dintotdeauna : dupa o ultimă zi de vacanța va veni mereu o primă zi de școală.Iar ,,ceața nevăzută” se va risipi mâine, în zori, în curtea școlii, alungată de glasurile fermecate ale copiilor noștri!!    

   

Ador Parisul...și ploaia....

Ador Parisul.I-am spus-o de câteva ori, poate i-o voi repeta, îmi place să i-o spun, îmi place să îi repet asta,  chiar dacă el știe bine că îmi provoacă adorație de când ne cunoaștem!

De-a lungul ultimelor luni în care nu ne văzuserăm, am tot avut un vis tainic: de câte ori îmi era greu, de câte ori mă simțeam epuizată, închideam ochii și mă gândeam că mi-aș dori să fiu la Paris, să hoinăresc aiurea pe străzi și...să plouă...Preț de câteva clipe mă imaginam sub o umbrelă, pe trotuare ude, pe malul Senei, ascultând cadența ploii fără niciun gând...Alungam visul acesta ori de câte ori revenea, neîndrăznind să îl mai păstrez sub gene, pentru că îl percepeam ca pe un vis ușor arogant: îmi părea prea mult să am și Parisul și ploaia numai pentru mine...În vara aceasta însă, am aflat împlinirea pentru visul meu nerostit nimănui!!Pesemne am chemat împlinirea aceasta cu o parte profundă din sufletul meu, pentru că ea a venit exact așa cum am tânjit-o: cu ploaie, cu trotuare ude pe malul Senei,  cu o umbrelă și cu toată recunoștința mea pentru entitățile superioare ce  știu să împlinească dorințele!

Mai întâi am poposit în Versailles.Versailles-ul amintește cu energii nebănuite o mare parte din istoria Franței și a lumii... Opulența sa  uluitoare, adună  mii de turiști deciși să îi treacă porțile poleite cu aur curat zilnic, pe ploi, ninsori  sau soare ucigător.Grădinile sunt crâmpeie paradisiace, animate de fântâni muzicale(care au totuși ambiția să cânte doar când au chef)...Orașelul Versailles, situat la doar câțiva km de Paris are și el forța să te transpună într-un trecut istoric despre care am citit mereu cu gândurile vrăjite prin toate romanele ce mi-au însoțit nopțile adolescenței, cu  poveștile lor despre regi, nobili, curtezane, iubire, trădare, bogație, strălucire.Mi le-am amintit hoinărind acum pe aleele grădinilor, prin Versailles, pe sub cerul acela ce părea că tot încearcă să se prăvălească peste noi...cu ploi și ploi, și ploi...

Apoi, în Paris, pe malul Senei, ne-am amestecat câteva clipe  între turiștii care se adăposteau sub poduri, așteptând ca ploaia să se  risipească, iar sub Turnul Eiffel am regăsit aceeași aglomerație cu care preacelebrul edificiu pare să fie obișnuit.Scăldat în lumini, se arată măreț din orice colț al orașului, iar nopțile complotează cu el, sporindu-i grandoarea cu care se impune privit de oriunde...M-am bucurat copilărește de ploile mele, de aglomerația de pe străzi, de clătitele cu ciocolată.Ultima zi a fost însorită, și am putut poposi la cafenele, în Cartierul Latin, nefăcând  decât ceea ce îmi place cel mai mult să fac în orașele străine : am băut cafea cu lapte și am privit trecătorii  ...

Deci, ador Parisul!I-am spus-o și în vara aceasta, de sub o umbrelă(cu preț parizian) care mă apăra de stropii fermecați ai unor ploi reci de vară, cu privirile ridicate spre cer și cu sufletul tremurat!

P.S.Și îl iubesc mai mult de când o persoană dragă, tare dragă mie a ajuns la el la începutul verii acesteia, după ce l-a visat cu toată ființa o viață întreagă!!!Această persoană este cea care m-a ajutat cu ani în urmă să îi pot vorbi azi Parisului...pe limba lui!! L-a întâlnit, l-a meritat mai mult ca mine et...je suis tres heureuse pour vous, madame M!!