,,Invidia este o declaratie de inferioritate."

                                            Motto:,,Nimeni nu s-a născut sub o stea norocoasă.Dar sunt oameni care privesc greşit cerul.”(Dalai Lama)

 Am citit odată un interviu cu o  vedetă de televiziune de la noi care îşi mărturisea  franc invidia pe care nu o putea  înfrâna: zicea că ori de câte ori întâlnea o fată frumoasă, se întrista şi îşi spunea,,Dă, Doamne să fie proastă!”; dacă se întâmpla să constate cu stupoare că nu e proastă, se ruga neîncetat, cu frenetism,,Dă, Doamne, să  nu ştie să facă nimic bine!”…şi tot aşa, îşi amăra zilele numărând paşii altora, rugându-se ca ei să se împiedice cumva-oricum, numai să–i vadă clătinându-se sau chiar prăvălindu-se pe caldarâm.Poticnită între propriile neputinţe, le dorea în sinea sa răul aproape tuturor celor cărora le zâmbea frumos, ca să pară neapărat (totuşi)un om nefrustrat.M-am reîntors adesea cu gândul  la femeia aceea care, deşi  părea o  zână bună la televizor  în  fiecare zi,  recunoştea în invidie o boală de care s-a lecuit destul de greu.

Mă duc astă seară cu gândul şi la o cugetare amară a lui Constantin Noica:,,Oamenii te iartă dacă faci crime.Dar nu te iartă dacă eşti fericit”.De ce-ul a devenit derizoriu, desuet, lumea e un spectacol cu de toate, iar noi, actorii, suntem nişte fiinţe divers faţetate, tot mai greu de înţeles.

Nu debordez de fericire mereu, nu am fost niciodată bogată(financiar vorbind), nu sunt deloc  frumoasa-frumoaselor, nu am castele, n-am nici măcar  maşină, nu sunt şef nicăieri(decât în sufletul meu!), nu am atitudine de şef(nici măcar în sufletul meu!), nu  trăiesc  demonstrativ, duc o existenţă  spectaculoasă numai pentru mine, nu mă amestec  în discuţii şi în vieţile altora neinvitată, ca un ins care, de la nivelul succesului existenţial  dă indicaţii şi scrie reţete ale binelui, nu mă uit indiscret în ogrăzile celor dimprejur, nu judec cinic şi nu critic atoateştiutor,  am obiceiul(pe care nu îl consider,,prost” )de a vedea mai întâi frumosul în toţi şi în toate.Sunt un om simplu, necomplicat, nesofisticat. Ei bine,  remarc  uneori năucită,  atitudinea răutăcioasă, otravită de invidie a unor persoane cu care interrelaţionez  de voie (câteodată zi de zi, aparent amical) sau  chiar de nevoie uneori.E invidia aceea devenită stil de (con)vieţuire pentru ei, pentru oamenii slabi.Atât de slabi, pe cât de puternici se (în)cred.

Oamenii slabi te invidiază câteodată chiar dacă îti zâmbesc  voit zglobiu şi chiar dacă uneori îti declară că te apreciază ori te plac.

În primul rând, oamenii slabi se bâlbâie.Aţi observat?Oamenii slabi se bâlbâie rău-în discuţii, în viaţă, cred că şi în gând.Oamenii slabi trăiesc într-o acerbă competiţie cu cei din jur; în competiţie cu alţi bieţi oameni care nu ştiu nimic despre competiţia lor.Pândesc  bolnăvicios  vieţile altora, aşa cum te uiţi înnebunit spre tabela de marcaj a unui meci tensionat.Au nevoie să ştie  dacă nu cumva  aceşti ,,alţi”au ,,marcat”mai mult decât ei, adică: s-au fotografiat în mai multe locuri decâi ei,  au mai mult noroc, dacă nu cumva sunt mai înstăriţi, mai sus-puşi, mai apreciaţi, mai populari, mai ,,cu moţ”. Trăiesc zi de zi cu iluzia că doar EI sunt  nucleul Universului întreg şi li se pare nedrept ca destinul să dea şi altora şansa firească la zâmbet.Complexul de superioritate e periculos şi naşte invidii cumplite.

Oamenii slabi compun scenarii uneori diabolice, bănuiesc subiectiv şi nedrept, privesc circumspect şi aşteaptă neîncetat momentul în care să facă rău(aparent fără voie) zâmbind sardonic,  închipuindu-şi  că sunt, în sfârşit,  învingători în competiţia ştiută doar de  ei. Pentru că după aparitia invidiei, apare mai mereu şi dorinţa de a face rău, crezând că astfel , vor  pune capăt ,,suferinței ‘’pe care o îndură. Odată cu aceasta, se nasc ura, mândria, ironia, sarcasmul şi ranchiuna care sunt foarte greu de controlat.Oamenii slabi au nevoie să îşi spună constant, ferm, insistent înainte de a dormi, seara, că ceilalţi sunt vagi, bieţii de ei, incompleţi, categoric incompetenţi, buni de…mai nimic.Doar aşa pot aţipi liniştiţi!

Dacă se întâmplă să ajungă într-o funcţie mai însemnată, oamenii slabi nu se întreabă niciodată dacă abilitaţile, capacităţile lor şi viziunea după care se orientează(dacă există vreuna!) sunt în concordanţă cu vremurile pe care le trăim, sau cu postul pe care îl ocupă vremelnic.Din ditamai postura de manager felicită sau emit complimente doar RAREori , cu jumătate de gura şi niciun strop de suflet.Sunt atât de cumpliţi în invidia lor cotidiană, încât spionează, încurajeaza bârfe mărunte şi  fac şicane gratuit, doar pentru că sunt  roşi de invidia pentru unii sau alţii(pentru mulţi-mulţi-mulţi), iar postura de şef le permite aproape orice în accepţia lor.Se aruncă orbeşte în sus, ca o biată vietate fără aripi puternice atrasă fatal de lumină.Se consideră superiori, atoateştiutori şi nu apreciază niciodată cu sinceritate vreun subaltern; oamenii slabi îşi spun zilnic, probabil, că cei dimprejur nu ştiu/nu fac/nu au/nu simt mare lucru deformând aproape inconştient, instinctual realitatea. Nu au argumente pertinente; spun doar,,aşa sunt Eu”, ,,,aşa vreau Eu”, ,,aşa zic  EU că e mai bine”, ,,EU ştiu cel mai bine”, ,,nu are cine să ştie mai bine decât Mine”.E şi asta o nevoie diabolica de a  ascunde sărăcia lucie din ei a invidioşilor! Nu se trezesc desigur, în nicio zi cu gândul că poziţia socială, funcţia, piedestalul, toate sunt ,,zădărnicii omeneşti ale pământului”, vorba unui individ celebru şi doct.Şi toate trec fără ca ei-invidioşii-invidioşilor să fi avut timp să trăiască sincer, să fie buni sau inventivi,  creativi, empatici, fericiţi, discreţi, modeşti sau demni, luminoşi de grija altora…

Oamenii slabi nu sunt însă importanţi în viaţa nimănui.Sunt doar cei pe care îi observi, îi ,,citesti” cu lehamite în apropierea ta sau în circumstanţele diverse în care ţi-e dat să ai de-a face cu ei  şi, bineînţeles,  sunt cei de care te dezici mai devreme sau mai târziu; pentru că sunt obositori în încercările lor stridente de a-ţi arăta că sunt importanţi  în Univers.Nimeni nu e cu adevarat important în viaţa cuiva, decât dacă a fost sincer, firesc, bun. Există, desigur, viaţă şi fără prezenţa lor prin preajma ta.Există viaţă şi fără părerile lor, şi fără energiile lor cenuşii, negative.Şi nu trebuie nici măcar atenţionaţi, apostrofaţi, iertaţi.Nu merită tristeţi sau resentimente.Când am tot dat nas în nas cu ei, nu am simţit nici măcar nevoia să mă răzbun pe ei cugetând la tradiţionalul: ,,există o roată”.Nu! Sunt oricum pedepsiţi aspru şi tare incomod de… ei înşişi, de invidia lor : sunt pedepsiţi să trăiască încordaţi, stresaţi, veşnic la pândă…spunându-şi privind obsesiv vieţile altora ,,Dă, Doamne, să fie proastă! Doamne, dă măcar să sărăcească!Dă, Doamne, să nu ştie să facă mare lucru! Dă, Doamne să se împiedice…Doamne, nu-i lăsa să aibă vreun succes!"...ca şi când ar privi, deci, tabela de marcaj a unui meci tensionat.Un meci pe care nu au cum să -l câştige!

Saracii!Saracii de ei…

P.S.Titlul textului este o idee sintetizatoare si sugestiva pe care am imprumutat-o, putin de la un individ celebru, complex, invidiat:Napoleon Bonaparte ;)

Dinant: oraş sau melodie?

 Ploi mărunte şi dese mă sâcâie aşa, trist, ca în primele zile de toamnă.Valonia este o parte a Belgiei care, de asemenea, mi se pare cumva tristă, în contrast cu zona flamandă a ţării în care petrec de ceva timp verile.Flandra este un fel de star în plină ascensiune, personalitate asortată cu vremurile moderne, în vreme ce Valonia pare ruda mai săracă, o bătrână doamnă cu haine ponosite, căreia îi strălucesc însă frumos uneori, privirile.

Dinant, un orăşel din regiunea Ardeni(regiune valonă), una dintre destinaţiile acestui august capricios, mi-a schimbat cărarea gândurilor.În comparaţie cu oraşe emblematice precum Brugge, Gent, Brussel, Dinant este un loc mai puţin cunoscut; tocmai de aceea am fost surprinsă de farmecul acestui  cuib de zâne ascuns, înghesuit-înghesuit cumva între stânci şi fluviul Meuse.Intrarea în oraş este pitorească, neaşteptat de frumoasă: roca Bayarda e o stancă înaltă, prin care se strecoară cu teamă parcă şoseaua, ca să facă loc timid oraşelui în care s-a născut Adolphe Sax, inventatorul saxofonului.Par să existe numai două străduţe, pe care se aliniază casele decupate din turtă dulce.Podul cu saxofoane este atracţia tuturor paşilor.De aceea, pe la terase, prin cafenele se cântă jazz…la saxofon.Numeroase festivaluri de jazz aleg acest loc drept gazdă, întrucât decorul pare ideal pentru acest soi de muzică uşor vrăjită, cumva hipnotică,

Sunt câteva locuri frumoase de vizitat: Citadela, Catedrala protopopială Notre-Dame, (sec. 13-14), reconstruită în stil gotic, împodobită cu vitralii minunate, în care citesc  numeroase informaţii despre istoria zbuciumată a regiunii râvnită când de unii, când de altii, datorită pozitiei strategice, Castelul Fryer, ,,Gotte de Dinant”(una dintre cele mai frumoase peşteri din Belgia).Cel mai mult îmi place însă, când ajung într-un oras nou, să mă plimb prin mulţime, tăcută, să scotocesc primprejur si prin mine.O plimbare la pas pe malul fluviului si implicit de-a lungul orasului, împleteşte tot ce are Dinantul de etalat: muzică, ape, stânci, flori, ploaie.

Marile capitale ale Europei pălesc uneori, între amintirile verilor mele, în faţa unor orăşele aproape fără nume, fără re-nume, în care am respirat bucurie.  

   

Azi e sarbatoare:

A sărbători înseamnă pentru mine, în primul rând, a mă bucura cu toată inima, cu toate gândurile, într-o nelinişte de nevorbit.Azi e sărbătoare.Şi, deşi  sunt sfârşită de puteri,  m-am trezit cu noaptea-n cap de emoţie, pentru ca ziua să fie mai lungă şi  să-mi prelungesc bucuria!

S-a întâmplat să fim în Belgia, unde ziua de Sfânta Maria e prilej de mare freamăt .Se sărbatoreşte atât Înălţarea la cer a Sfintei Marii, cât şi Ziua Mamei.Mi se pare minunată împletirea aceasta de celebrări: simt că nicio altă zi nu ar putea fi mai asortată cu Ziua Mamei, pentru că, probabil, în fiecare mamă e un strop de sfinţenie,  atât timp cât a adus şi a înflorit o viaţă pe lume; şi poate că în fiecare Marie e o mamă minunată, spun asta ştiind că mama mea e Marie(şi e cu mine, m-a urmat aici, la capătul lumii), în plus, ştiu câteva iubite de mine de-o viaţă Marii care sunt Mame-Mame-Mame!!Am văzut azi un oraş plin de entuziasm, cu mii de oameni împodobiţi cu zambet şi costume tradiţionale, am văzut  covorul de flori uriaş care se întinde omagial  în fiecare an mai uimitor,  am văzut în stradă femei purtând  în braţe buchete imense, urări scrise cu litere colorate pe toate străzile, în magazine, prin berării, pe tarabe, în bierică şi în Piaţa Mare:,,Proficiat aan alle moeders”(Felicitări tuturor mamelor!),,,Leve moeder”(Traiască  mama!).Am văzut multă, multă  bucurie adevărată!

Acesta e contextul în care mi-am vieţuit şi eu, cu nesfârşită emoţie, sărbatoarea  ei, a făpturii pe care

 am adus-o pe lume, căreia i-am împrumutat bătăi dintre bătăile inimii mele.După 3 zile şi 3 nopţi în care m-a privit cu ochii trişti şi obrajii arzând de febră, azi a fost sărbătoare!N-a mai ramas nici urma de răceală, nici strop de tristeţe: azi a cotrobăit fără odihnă prin jucării, a hoinărit peste tot, a primit urări, şi tort, şi îmbrăţişări!Azi ne-am bucurat şi singuri, şi amestecaţi într-un puhoi de oameni zâmbitori. E şi ea o Marie binecuvântată, pentru care am primit urări pe  care, dacă le-aş pune cap la cap, aş înconjura lumea cu vorbe şi gânduri fără seamăn de frumoase, urări pentru care sunt recunoscătoare tuturor celor care s-au gândit la ea, şi la noi.I-am urat şi eu tot ce ştie sufletul unei mame să ureze copilui său.Şi o să-I  mai tot urez.Şi  în cuvinte, şi  în gânduri, şi în mângâieri şi în rugăciunile tainice sau rostite aievea.

Azi e sărbătoare.Simţeam eu că ori de câte ori e ziua unui copil ar trebui să fie şi ziua mamei lui, pentru că orice mamă  se bucură, cu siguranţă, mai mult  decât toată lumea la un loc de aniversarea sau onomastica puiului ei!Şi uite că azi, aici, într-o ţară care nu e a noastră, s-a întâmplat să fim sărbătorite  împreună.

MI-A SCRIS MULT...ŞI EU AM PRIMIT.TOTUL!

 S-a încheiat un an.Cumplit, superb, copleşitor, greu, de neuitat.Entitatea supremă care rânduieşte destine mi-a scris mult.Şi eu am primit.Totul.Fără ,,de ce-uri”, fără cercetari lipsite de rost.Fie că m-a durut până la limita vieţii, fie că m-am temut până la pierderea minţii, fie că am simţit nevoia  să urlu de fericire sau am căutat disperată vorbe omeneşti de recunoştinţă, am trăit de toate, de toate.AM TRĂIT.

În primul rând, am purtat în mine o minune.I-am dat bătăi dintre bătăile inimii mele.Am ştiut când mi-am împărţit sufletul în două:o parte a rămas a mea, o parte s-a făcut a ei!Şi sângele l-am împărţit cu ea, şi toată bucuria mea de a fi(care, dacă ar fi concretă, ar muta stancile din loc, acolo unde îmi doresc eu să le mute!).Şi mi-am văzut minunea  părăsind lumea caldă a pântecului meu şi venind în lumea aceasta mare, pentru a o şti şi alţi oameni care aşteptau să o ştie, să o  adore, să o bucure.Anul acesta este anul care mi-a adus o Evă…şi o Marie.Şi nu îl voi uita cât va fi să fiu eu!

Pe de altă parte…am tot muncit.În anul acesta greu.Am trudit.10 şi 12 ore pe zi.Cu toate forţele.Şi cu tot dragul(habar nu am cum am putut, dar am putut!).Am căutat neîncetat  să-i ajut.Să fac să le fie mai uşor.Să îi fac să simtă CUM şi CE învăţăm.Am dat alte câteva zeci de examene odată cu fiecare elev al meu.Cu unii am plâns, cu alţii m-am bucurat, în toţi am pus (pic-pic-pic, tic-tac, tic-tac)…inimă!În toţi!

Am încercat fără odihnă să îi fac fericiţi pe cei iubiţi.Chiar şi atunci când m-am clătinat.În clătinare…

le-am zâmbit, ca să creadă că e doar un joc.Un joc de-al meu.Fără reguli prea clare.Nimic nu e mai frumos decât să POŢI să găseşti forţa să îi faci fericiţi pe cei pe care îi iubeşti!De fapt, nevoia de a-i  şti bine e ca o sete cumplită pe care nu pot să o potolesc  niciodată de ajuns.De ce?Heei, am zis că totul se întâmplă fără,,de ce”!

Am iubit şi în anul acesta încheiat, aceiaşi oameni pe care i-am iubit şi în anul trecut, şi în anii dinaintea anului trecut.Aceiaşi oameni…Că aşa iubesc eu… I-am iubit mereu sincer, fără,,dacă”, fără,,doar dacă”, fără,,pentru că”, fără,,poate”, fără,,stai puţin să cântăresc dacă e bine sau ce primesc în schimb”.Nu trece nicio clipă de viaţă fără să ştiu iubirea.E o obişnuinţă ameţitoare şi unică.

In clipe de cumpănă, răscolitoare şi câinoase ca toate clipele de cumpăna, cred că m-am dezis în sufletul meu de câţiva dintre cei dimprejur.Fără să-mi povestesc,,de ce”.Fără să mă înfurii, fără să reproşez.Am ştiut că ar trebui să rămână prin viaţa mea mai ales cei care ştiu fără dubii ce să creadă despre mine.Despre ce fac, ce simt, ce vreau, ce trăiesc.Şi, ca de fiecare dată, legea compensaţiei s-a grăbit să îmi aducă  pe neaşteptate alţi oameni care mi-au mers şi mi-au ajuns la suflet.

Mi-a fost grea fiecare zi în adâncul meu...toate-toate zilele.Pe toate însă, le-am vieţuit intenţionat cu trăiri splendide, venite să creeze paradoxul devastator de ,,A FI”. Am învăţat din toate.De toate.De la toţi, buni şi răi.Ştiu că nu am supărat niciodată, nicicând voit pe cineva.Nu am încetat să văd neapărat binele şi seninul în ochii celor cu care mă întâlnesc.Nu mi-am pierdut naivitatea.Am învăţat şi nu voi înceta niciodată să învăţ…

S-a încheiat un an.Am inima strânsă.Dar am puterea să îl privesc, Doamne, în ochi, deschis, cu

certitudinea că am făcut tot ce m-am priceput să îl petrec firesc, frumos şi cinstit. Va veni alt an, plin de fapte, plin de întâmplări care nu s-au mai întâmplat niciodată:aşteaptă doar să ne întâlnească, să ne trăiască.Se încheie un an.Şi îl scrutez cu privirea  în noaptea asta, aici, într-o cameră de hotel, ascultând minunata răsuflare adorată a Evei.Mi-e greu, mi-e cumplit şi mi-e drag.Sunt omul de rând, simplu, emoţionat şi sincer care, animat de energia unui început, speră.Ştiu sigur atâtea dorinţe pe care le rostesc în mine, în şoaptă, smerit, cu grijă să nu le spun în gura mare…pentru a nu le risipi împlinirea !Ţi le încredintez cu emoţie, dragă 2016! Te rog, ai grijă ce faci cu ele!

Ca să nu îmi mai simt genţile grele....ca să nu îmi mai simt sufletul obosit...

Uneori, la sfârşitul discuţiilor noastre lungi, îl privesc răvăşită, cu ochii arşi-arşi de lacrimi.El mă priveşte blând, şi calm, zâmbind enigmatic şi atoateştiutor!Îmi  spune cu o voce joasă, în care a strâns parcă  toată liniştea pământului :,,crede-mă, ai o viaţă minunată!o să ştii ce să faci!pentru că simţi!”.Plec  tăcută, fără vorbe: le-am lăsat în mod intenţionat pe toate la el, într-o încăpere albă, inundată de lumina unui soare dilematic, de iarnă. E un doctor bun, care urăşte, ca şi mine, reţetele…Şi crede, ca şi mine, în ,,firesc”…

La primul semafor mă opresc şi respir adânc:  în răgazul de aşteptare a  schimbarii culorii semaforului, unii îşi aprind o ţigară, alţii se uită curioşi prin mulţime sau trimit un sms, verifică GPS-ul sau intră în dispute cu şoferii de taxi de pe banda alăturată…Eu încerc să caut ochelarii de soare în geantă: o ridic şi simt că e foarte grea.Prea grea!E  nevoie ca din vreme în vreme să facem curat în genţi, prin sertare şi să aruncăm obiectele care le îngreunează(sunt atâtea lucruri inutile în genţi şi în sertare, nu-i aşa? …pixuri, capace de ruj, bonuri, facturi, şerveţele, cutii cu pudră, mănuşi, carneţele, mărgele).Poveri…

Îmi vine în minte ideea că e şi mai mare nevoie să învăţ ca, din…vremuri în vremuri să îmi fac, de asemenea, curat şi prin suflet: şi acolo sunt atâţia oameni, întâmplări neînţelese, gânduri care îl fac tot mai greu de purtat.Mi-a fost dat, datorită unei perioade cu totul altfel năvălite în viaţa mea, să privesc fix în ochi, mai atent oamenii şi viaţa.Uite că se întâmplă să mai fac asta pe la răstimpuri…Niciodată însă nu mi-am mai propus să fac curat în suflet, niciodată nu am alungat vehement, ferm, chipuri sau amintiri: le-am păstrat acolo, în mine, le-am ştiut  nuanţele terne sau luminoase, însă m-am împăcat cu toţi, cu toate.Azi mi se pare greu.

Azi mă întreb pe neaşteptate, la un semafor, pe o stradă aglomerată dintr-un Bucureşti ostenit de iarnă…cum ar fi  să îmi primenesc sufletul usor, golit de prezenţa celor  care mi-au adus tristeţe, suferinţă voit sau din ignoranţă; cum ar fi să fiu ,,pragmatică", ,,cerebrală" sau macar ,,asertivă"(aşa cum mi-a cerut şi el să devin măcar din când în când).Ce să caute acolo, în inima mea, toţi cei care nu au reuşit să înţeleagă cum sunt eu cu adevărat?Pe ei ar trebui să îi alung din clipa asta…Ce să aştept de la ei, cei care au văzut greşit, au interpretat  deformat, anapoda sau tendenţios ceea ce am făcut, ce am spus, ce am creat, animaţi de răutăţi gratuite, amare?La ce bun să îi mai port cu mine pe aceia care au locuit între clipele mele zilnice şi s-au străduit să îşi ascundă constant şi alegoric invidiile în spatele unor chipuri, aparent prietenoase, binevoitoare…până într-o zi, când le-am văzut până şi eu, fiinţă care sufăr de orbire gravă când vine voba de părţile rele ale oamenilor?Pentru ce  le zâmbesc şi acelora care nu au niciodată răbdarea să mă asculte vorbind şi despre mine, preocupaţi fiind din clipa în care mă întâlnesc  să îmi povestească aproape fără să tragă aer în piept, minut cu minut frământările, dilemele(unele exacerbate haotic)proprii, să ceară neîncetat sfaturi, atenţie, idei pe care, oricum nu au consecvenţa să le urmeze cumva?Cât îţi împovărează sufletul cei care au deprinderea să critice etern pe toată lumea, să se erijeze în deţinătorii ,,adevărului absolut” în orice domeniu, pe orice plan(sunt atat de obositori cu perfecţiunea lor derizorie!)-sunt imposibilele fiinţe care nu văd nimic frumos la nimeni, care se arată dezolaţi, oripilaţi de greşelile făcute de semenii lor, fiinţele care pândesc să calci strâmb pe un trotuar, ca să vorbeasca o lună despre asta şi să îţi propună ferm să îţi ofere soluţii optime selectate din experienţele lor desăvârşite de viaţă.Cât de greoi sunt oamenii care se încăpăţânează să vadă nemuritoare teorii ale conspiraţiei împrejur?Sau cei care simt nevoia să te tragă oricând au prilejul înapoi, să îti interzică îndrăzneala, nevoia de zbor, să te facă să simţi că orice speranţă rostită e o iluzie; sunt cei care îţi spun primii că nu există soluţii; că totul e greu, că lumea e mizeră, că toţi oamenii sunt superficiali, că greşesc atunci când îndrăznesc să cred, să încerc, să vreau, că resemnarea e locul cel mai sigur, cel mai comod şi cel mai călduţ, cel mai confortabil, cel mai echilibrat şi, neaparat, cel mai de ales.Aceştia sunt cei care nu se vor bucura niciodată sincer pentru întâmplările frumoase, majore sau banale din viaţa altcuiva!Sau cum să mă dezic de cei care nu m-au simţit?Care nu au ştiut când e clipa aceea în care aştept şi eu ceva-darul de-o clipă, uşa trântită brusc de perete de zâmbetul lor?

,,Aceştia sunt oamenii mici, înţelegi?Mici…Atât de mici încât ne plictisim vorbind despre ei…”mi-a spus el.,,Nu ai niciun motiv să îi observi.”

  

Sunt lângă un  semafor, la o banală bifurcare de drumuri;am găsit ochelarii şi închid ochii o clipă, în

plin soare:de fapt, Doamne, îmi permit să nu tânjesc nimic de la nimeni; îmi permit să nu alerg nicăieri; îmi permit să nu am nevoie sa demonstrez nimic nimănui; îmi permit să nu particip la niciun concurs încrâncenat cu nimeni, pe nicio tema, pe nicio scenă; îmi permit să aleg ce să fac, şi cu cine; chiar îmi permit să fiu eu, cum vreau, sunt propriul stăpân al inimii mele, în care pot să fac curat, sau nu; îmi permit să aleg drumul dorit la orice semafor(şi să mi-l asum, realist); îmi permit chiar să ma prefac, dacă vreau, că nu observ răutaţi sau ipocrizie; îmi permit să îi iubesc pe cei care merită;îmi permit să îi păstrez în mine pe cei care mă locuiesc frumos.Îmi permit să aleg. Ca să nu mai am genţile grele.Ca să nu îmi mai simt sufletul obosit.

 Uneori, la sfârşitul discuţiilor noastre lungi, o să îl mai privesc răvăşită, cu ochii arşi-arşi de lacrimi.El o să mă mai privească blând, şi calm, zâmbind enigmatic şi atoateştiutor!E un doctor bun, care urăşte, ca şi mine, reţetele…Şi crede, ca şi mine, că viaţa trebuie trăită  ,,firesc”…

TROC...

M-am trezit cu mult dupa pranz.Sunt singura.In gradina mea e soare, dar stiu ca nimic nu mai e ce pare a fi…

Iau prima gura de cafea, ma gandesc la valizele pe care le-am golit acum mai bine de o luna si dupa ce inspir  in adancul meu cel mai adanc si prima gura de aer curat a amiezii privesc cerul: cu lacrimi in ochi imi spun ca azi trebuie sa cred ca e toamna…E toamna de dupa o vara care…ma mir ca nu m-a ucis…o vara bizara, o vara amara…

Legea firii ma obliga si pe mine azi la trocul ei etern: schimb o vara care mi-a adus  emotii, mandrie frumoasa, recunostinta curata, lacrimi de toate felurile, de toate culorile, sfasieri, dureri, nedreptati,

roade fermecate, mahniri, dezamagiri, revelatii, suferinte vecine cu nefiinta.Schimb deci, vara aceasta imposibil de trait cu o toamna grea, neintuita, neasteptata, nevotata de inima mea, nechemata, otravita, ravasita, chinuita.O toamna care imi goleste ochii de lacrimi, chiar daca muscata pe care am ingrijit-o cu toata dragostea mea peste vara e azi mai splendida ca niciodata…

Azi sunt si eu doar o biata fiinta fragila, cum rareori mi-am permis sa fiu; trocul zilei de azi e unul pe care nu il voi intelege decat poate altadata, in alte ragazuri de vreme, dupa ce voi fi vietuit ceea ce e menit sa fie vietuit de inima mea…

Stiu…e atata soare in gradina!Si inca sunt atatea flori crescute de mine, atatea flori care isi revin doar dupa ce eu trec pragul acestei case dragi!Stiu!Dupa orice vara vine toamna de cand e lumea…Si mai stiu ca exista inca pe lume atatia oameni care ma iubesc fara conditii, exact asa cum ii ador si eu pe ei…

Daca ati sti cate pasari colorate atrage marul meu!Daca ati sti (Doamne!) cat de cinstit iubesc, muncesc si simt despre oameni!! Daca ati sti cat de uluita sunt de schimbarile anotimpurilor acestora…Daca ati sti, atunci ati intelege de ce plang, desi am o muscata rosie, frumoasa, crescuta de mine in soarele acesta de toamna de la capatul lumii…       

Reteta imperfectiunii

In fiecare zi, la fiecare pas, intalnesc  texte hotarate sa ne ,,schimbe  viata”, sa ne transforme in fiinte perfecte, in biete entitati ideale, fara dileme, fara incertitudini, fara esecuri.La orice rasfoire a paginilor virtuale gasesc incitante titluri-minune: 5 metode prin care iti poti afla sufletul pereche, 10 sfaturi pentru a preveni esecul marital, 7 motive pentru care sa nu te casatoresti inaintea varstei de 30 de ani, 7 posibilitati de a-ti schimba viata, 10 pasi care te pot conduce spre succes…Recunosc, de nenumarate ori devorez astfel de articole, cantaresc sau nu metodele/sfaturile/ideile/necesitatile…mentionate cu intelepciune prin reviste, insa ma gandesc azi…asa, autointerogandu-ma intamplator aici, in apropierea unei ploi marunte, pe terasa pietruita a unui castel pustiu, ca nu mai cred de multa vreme in retete.Sau, mai précis, eu cred ca nu am putut tine cont de ele niciodata.Nu am facut-o nu din trufia atoatecunoscatorului, nici din ingamfarea fiintei care stie raspunsuri pentru orice dilema(nicidecum!!!), nu am facut-o pentru ca nu ma pricep sa urmez pasi prestabiliti…premeditati.

Povestile mele de iubire(cele putine, dar frumoase si adevarate), au curs departe de regulile prestabilite ale

succesului: am incalcat multe conventii, m-am indepartat uneori de firesc, am iertat impardonabilul, ori am persistat in greseli vizibile din afara cu ochiul liber(ochiul oricui, dar nu al meu).Am ramas intre randurile unui poem uneori prea mult, alteori poate prea putin, dar, in mod sigur, am ramas atat cat am simtit eu sa raman, asa cum am simtit eu sa fiu.Am ascultat toate sfaturile celor dragi, insa nu am putut actiona decat asa cum m-a sfatuit inima mea(bine sau rau).Nu am stiut reteta prin care sa adaug anumite ingrediente obligatorii , ci am adus tot ce am fost eu, absolut tot ce m-am priceput la un moment dat sa fiu…

Meseria m-a chemat fara vorbe!Sufletul meu a alergat fara impiedicari inspre ea.Stiu ca retele succesului vorbesc despre alegerea atent cumpanita a unui domeniu profitabil, competitiv, eventual din mediul privat, intrucat vietuim intr-o tara in care statul nu isi pretuieste cetatenii.Stiu ca am trait momente in care orice om cerebral, echilibrat ar fi spus,,Adio, Romanie!”, insa nu sunt nici echilibrata, si nici celebrala in momentele in care trebuie sa aleg: aleg fara ezitari cu sufletul, nu cu mintea!!O fi bine, o fi rau??Oare ce ar spune retetele fericirii…Inca nu stiu, inca nu pot sa le pun la inima… Ba mai mult, singurele reguli dupa care ma ghidez in relatiile cu parintii, cu elevii mei, cu toti colegii sau cu sefii pe care ii am pentru diferite perioade de vreme, credeti-ma, tot cu inima mea le asortez!!!

Nu cred in retete!Nu cred nici macar in retetele culinare: in adancul sufletului meu cred ca mancarea cea mai gustoasa iese tot atunci cand o prepari cu drag, adaugand ,,la ochi” sau ,,dupa gust”ce crezi tu ca ar mai merge…

 Nu cred in retete!Le fac pe toate dupa inima asta a mea, dupa masuri, cantitati, pasi, sfaturi ad-hoc realizate doar de ea…

Ploua mult, desi e toiul verii si toti copacii batrani isi fosnesc vorbele intr-o limba incalcita, bizara.Cred ca retetele  sunt pentru oamenii aceia perfecti.Eu nu stiu sa fac decat cum, cat, ce simt cu toata fiinta mea.Pentru ca nu sunt o fiinta perfecta!

P.S.Si nici nu cred ca voi fi...

Kalispera...

Astazi m-am trezit speriata de zgomotul unei ploi torentiale care biciuia asurzitor obloanele dormitorului.Aici, in coltul acesta de viata, se aduna uneori toate anotimpurile intr-o zi, iar certitudinea verii a ramas in urma, in calendarul lasat acasa.Am luat cu mine doar gandurile calde la vacanta, cu ele mi-am captusit sufletul ghemuit cuminte, in mine, ghemuit in singura lume pe care el o cunoaste inca.

Nu mai asociez de multa vreme vacanta cu distractia.Pentru mine, vacanta e un prilej binecuvantat de a-mi trage suflul, si mai ales de a petrece timp cumva-oricum, in tihna,  cu cei dragi, timp pe care felul in care vietuim fiecare dintre noi nu ni-l mai lasa.Am ales un loc scaldat intr-un soare neobosit, la malul bland al unei mari risipitoare de energii albastru-turcoaz.

Adun aleatoriu ganduri si le revars pe aceasta fila, insotite de un sir de imagini stranse din zilele cu soare:

pescarusi, barci, vapoare, nisip, ape, maslini, leandri in floare, cafea bauta in zori pe un balcon, deasupra marii, cu cei dragi, scufundari, inot, apusuri splendide, tristeti, zambete, fructe de mare, sate pescaresti, stanci, valuri, umbrele de soare, marmura alba, plaje pustii, plaje animate, colindat, fotografiat, somn incert, catre seara, pe un sezlong auriu, arici de mare, brize ametitoare, stradute inguste, pietruite, case albe, obloane albastre, povesti vechi, antice, rascolitoare, lacuste cu zumzet rasunator, mandarini, pisici tacute, supa de peste…kalispera…

Stiu…nimic deosebit.Nimic uimitor, nimic fascinant…Nu mai e nou nimic sub soare, stim cu totii.E o poveste banala, eliptica,  despre un crampei de vreme, despre un crampei de lume, despre un crampei din mine.