vineri, 26 august 2016

,,Invidia este o declaratie de inferioritate."

                                            Motto:,,Nimeni nu s-a născut sub o stea norocoasă.Dar sunt oameni care privesc greşit cerul.”(Dalai Lama)


 Am citit odată un interviu cu o  vedetă de televiziune de la noi care îşi mărturisea  franc invidia pe care nu o putea  înfrâna: zicea că ori de câte ori întâlnea o fată frumoasă, se întrista şi îşi spunea,,Dă, Doamne să fie proastă!”; dacă se întâmpla să constate cu stupoare că nu e proastă, se ruga neîncetat, cu frenetism,,Dă, Doamne, să  nu ştie să facă nimic bine!”…şi tot aşa, îşi amăra zilele numărând paşii altora, rugându-se ca ei să se împiedice cumva-oricum, numai să–i vadă clătinându-se sau chiar prăvălindu-se pe caldarâm.Poticnită între propriile neputinţe, le dorea în sinea sa răul aproape tuturor celor cărora le zâmbea frumos, ca să pară neapărat (totuşi)un om nefrustrat.M-am reîntors adesea cu gândul  la femeia aceea care, deşi  părea o  zână bună la televizor  în  fiecare zi,  recunoştea în invidie o boală de care s-a lecuit destul de greu.

Mă duc astă seară cu gândul şi la o cugetare amară a lui Constantin Noica:,,Oamenii te iartă dacă faci crime.Dar nu te iartă dacă eşti fericit”.De ce-ul a devenit derizoriu, desuet, lumea e un spectacol cu de toate, iar noi, actorii, suntem nişte fiinţe divers faţetate, tot mai greu de înţeles.

Nu debordez de fericire mereu, nu am fost niciodată bogată(financiar vorbind), nu sunt deloc  frumoasa-frumoaselor, nu am castele, n-am nici măcar  maşină, nu sunt şef nicăieri(decât în sufletul meu!), nu am atitudine de şef(nici măcar în sufletul meu!), nu  trăiesc  demonstrativ, duc o existenţă  spectaculoasă numai pentru mine, nu mă amestec  în discuţii şi în vieţile altora neinvitată, ca un ins care, de la nivelul succesului existenţial  dă indicaţii şi scrie reţete ale binelui, nu mă uit indiscret în ogrăzile celor dimprejur, nu judec cinic şi nu critic atoateştiutor,  am obiceiul(pe care nu îl consider,,prost” )de a vedea mai întâi frumosul în toţi şi în toate.Sunt un om simplu, necomplicat, nesofisticat. Ei bine,  remarc  uneori năucită,  atitudinea răutăcioasă, otravită de invidie a unor persoane cu care interrelaţionez  de voie (câteodată zi de zi, aparent amical) sau  chiar de nevoie uneori.E invidia aceea devenită stil de (con)vieţuire pentru ei, pentru oamenii slabi.Atât de slabi, pe cât de puternici se (în)cred.

Oamenii slabi te invidiază câteodată chiar dacă îti zâmbesc  voit zglobiu şi chiar dacă uneori îti declară că te apreciază ori te plac.

În primul rând, oamenii slabi se bâlbâie.Aţi observat?Oamenii slabi se bâlbâie rău-în discuţii, în viaţă, cred că şi în gând.Oamenii slabi trăiesc într-o acerbă competiţie cu cei din jur; în competiţie cu alţi bieţi oameni care nu ştiu nimic despre competiţia lor.Pândesc  bolnăvicios  vieţile altora, aşa cum te uiţi înnebunit spre tabela de marcaj a unui meci tensionat.Au nevoie să ştie  dacă nu cumva  aceşti ,,alţi”au ,,marcat”mai mult decât ei, adică: s-au fotografiat în mai multe locuri decâi ei,  au mai mult noroc, dacă nu cumva sunt mai înstăriţi, mai sus-puşi, mai apreciaţi, mai populari, mai ,,cu moţ”. Trăiesc zi de zi cu iluzia că doar EI sunt  nucleul Universului întreg şi li se pare nedrept ca destinul să dea şi altora şansa firească la zâmbet.Complexul de superioritate e periculos şi naşte invidii cumplite.

Oamenii slabi compun scenarii uneori diabolice, bănuiesc subiectiv şi nedrept, privesc circumspect şi aşteaptă neîncetat momentul în care să facă rău(aparent fără voie) zâmbind sardonic,  închipuindu-şi  că sunt, în sfârşit,  învingători în competiţia ştiută doar de  ei. Pentru că după aparitia invidiei, apare mai mereu şi dorinţa de a face rău, crezând că astfel , vor  pune capăt ,,suferinței ‘’pe care o îndură. Odată cu aceasta, se nasc ura, mândria, ironia, sarcasmul şi ranchiuna care sunt foarte greu de controlat.Oamenii slabi au nevoie să îşi spună constant, ferm, insistent înainte de a dormi, seara, că ceilalţi sunt vagi, bieţii de ei, incompleţi, categoric incompetenţi, buni de…mai nimic.Doar aşa pot aţipi liniştiţi!

Dacă se întâmplă să ajungă într-o funcţie mai însemnată, oamenii slabi nu se întreabă niciodată dacă abilitaţile, capacităţile lor şi viziunea după care se orientează(dacă există vreuna!) sunt în concordanţă cu vremurile pe care le trăim, sau cu postul pe care îl ocupă vremelnic.Din ditamai postura de manager felicită sau emit complimente doar RAREori , cu jumătate de gura şi niciun strop de suflet.Sunt atât de cumpliţi în invidia lor cotidiană, încât spionează, încurajeaza bârfe mărunte şi  fac şicane gratuit, doar pentru că sunt  roşi de invidia pentru unii sau alţii(pentru mulţi-mulţi-mulţi), iar postura de şef le permite aproape orice în accepţia lor.Se aruncă orbeşte în sus, ca o biată vietate fără aripi puternice atrasă fatal de lumină.Se consideră superiori, atoateştiutori şi nu apreciază niciodată cu sinceritate vreun subaltern; oamenii slabi îşi spun zilnic, probabil, că cei dimprejur nu ştiu/nu fac/nu au/nu simt mare lucru deformând aproape inconştient, instinctual realitatea. Nu au argumente pertinente; spun doar,,aşa sunt Eu”, ,,,aşa vreau Eu”, ,,aşa zic  EU că e mai bine”, ,,EU ştiu cel mai bine”, ,,nu are cine să ştie mai bine decât Mine”.E şi asta o nevoie diabolica de a  ascunde sărăcia lucie din ei a invidioşilor! Nu se trezesc desigur, în nicio zi cu gândul că poziţia socială, funcţia, piedestalul, toate sunt ,,zădărnicii omeneşti ale pământului”, vorba unui individ celebru şi doct.Şi toate trec fără ca ei-invidioşii-invidioşilor să fi avut timp să trăiască sincer, să fie buni sau inventivi,  creativi, empatici, fericiţi, discreţi, modeşti sau demni, luminoşi de grija altora…


Oamenii slabi nu sunt însă importanţi în viaţa nimănui.Sunt doar cei pe care îi observi, îi ,,citesti” cu lehamite în apropierea ta sau în circumstanţele diverse în care ţi-e dat să ai de-a face cu ei  şi, bineînţeles,  sunt cei de care te dezici mai devreme sau mai târziu; pentru că sunt obositori în încercările lor stridente de a-ţi arăta că sunt importanţi  în Univers.Nimeni nu e cu adevarat important în viaţa cuiva, decât dacă a fost sincer, firesc, bun. Există, desigur, viaţă şi fără prezenţa lor prin preajma ta.Există viaţă şi fără părerile lor, şi fără energiile lor cenuşii, negative.Şi nu trebuie nici măcar atenţionaţi, apostrofaţi, iertaţi.Nu merită tristeţi sau resentimente.Când am tot dat nas în nas cu ei, nu am simţit nici măcar nevoia să mă răzbun pe ei cugetând la tradiţionalul: ,,există o roată”.Nu! Sunt oricum pedepsiţi aspru şi tare incomod de… ei înşişi, de invidia lor : sunt pedepsiţi să trăiască încordaţi, stresaţi, veşnic la pândă…spunându-şi privind obsesiv vieţile altora ,,Dă, Doamne, să fie proastă! Doamne, dă măcar să sărăcească!Dă, Doamne, să nu ştie să facă mare lucru! Dă, Doamne să se împiedice…Doamne, nu-i lăsa să aibă vreun succes!"...ca şi când ar privi, deci, tabela de marcaj a unui meci tensionat.Un meci pe care nu au cum să -l câştige!

Saracii!Saracii de ei…


P.S.Titlul textului este o idee sintetizatoare si sugestiva pe care am imprumutat-o, putin de la un individ celebru, complex, invidiat:Napoleon Bonaparte ;)

luni, 22 august 2016

Dinant: oraş sau melodie?

 Ploi mărunte şi dese mă sâcâie aşa, trist, ca în primele zile de toamnă.Valonia este o parte a Belgiei care, de asemenea, mi se pare cumva tristă, în contrast cu zona flamandă a ţării în care petrec de ceva timp verile.Flandra este un fel de star în plină ascensiune, personalitate asortată cu vremurile moderne, în vreme ce Valonia pare ruda mai săracă, o bătrână doamnă cu haine ponosite, căreia îi strălucesc însă frumos uneori, privirile.

Dinant, un orăşel din regiunea Ardeni(regiune valonă), una dintre destinaţiile acestui august capricios, mi-a schimbat cărarea gândurilor.În comparaţie cu oraşe emblematice precum Brugge, Gent, Brussel, Dinant este un loc mai puţin cunoscut; tocmai de aceea am fost surprinsă de farmecul acestui  cuib de zâne ascuns, înghesuit-înghesuit cumva între stânci şi fluviul Meuse.Intrarea în oraş este pitorească, neaşteptat de frumoasă: roca Bayarda e o stancă înaltă, prin care se strecoară cu teamă parcă şoseaua, ca să facă loc timid oraşelui în care s-a născut Adolphe Sax, inventatorul saxofonului.Par să existe numai două străduţe, pe care se aliniază casele decupate din turtă dulce.Podul cu saxofoane este atracţia tuturor paşilor.De aceea, pe la terase, prin cafenele se cântă jazz…la saxofon.Numeroase festivaluri de jazz aleg acest loc drept gazdă, întrucât decorul pare ideal pentru acest soi de muzică uşor vrăjită, cumva hipnotică,

Sunt câteva locuri frumoase de vizitat: Citadela, Catedrala protopopială Notre-Dame, (sec. 13-14), reconstruită în stil gotic, împodobită cu vitralii minunate, în care citesc  numeroase informaţii despre istoria zbuciumată a regiunii râvnită când de unii, când de altii, datorită pozitiei strategice, Castelul Fryer, ,,Gotte de Dinant”(una dintre cele mai frumoase peşteri din Belgia).Cel mai mult îmi place însă, când ajung într-un oras nou, să mă plimb prin mulţime, tăcută, să scotocesc primprejur si prin mine.O plimbare la pas pe malul fluviului si implicit de-a lungul orasului, împleteşte tot ce are Dinantul de etalat: muzică, ape, stânci, flori, ploaie.

Marile capitale ale Europei pălesc uneori, între amintirile verilor mele, în faţa unor orăşele aproape fără nume, fără re-nume, în care am respirat bucurie.  











   

marți, 16 august 2016

Azi e sarbatoare:

A sărbători înseamnă pentru mine, în primul rând, a mă bucura cu toată inima, cu toate gândurile, într-o nelinişte de nevorbit.Azi e sărbătoare.Şi, deşi  sunt sfârşită de puteri,  m-am trezit cu noaptea-n cap de emoţie, pentru ca ziua să fie mai lungă şi  să-mi prelungesc bucuria!

S-a întâmplat să fim în Belgia, unde ziua de Sfânta Maria e prilej de mare freamăt .Se sărbatoreşte atât Înălţarea la cer a Sfintei Marii, cât şi Ziua Mamei.Mi se pare minunată împletirea aceasta de celebrări: simt că nicio altă zi nu ar putea fi mai asortată cu Ziua Mamei, pentru că, probabil, în fiecare mamă e un strop de sfinţenie,  atât timp cât a adus şi a înflorit o viaţă pe lume; şi poate că în fiecare Marie e o mamă minunată, spun asta ştiind că mama mea e Marie(şi e cu mine, m-a urmat aici, la capătul lumii), în plus, ştiu câteva iubite de mine de-o viaţă Marii care sunt Mame-Mame-Mame!!Am văzut azi un oraş plin de entuziasm, cu mii de oameni împodobiţi cu zambet şi costume tradiţionale, am văzut  covorul de flori uriaş care se întinde omagial  în fiecare an mai uimitor,  am văzut în stradă femei purtând  în braţe buchete imense, urări scrise cu litere colorate pe toate străzile, în magazine, prin berării, pe tarabe, în bierică şi în Piaţa Mare:,,Proficiat aan alle moeders”(Felicitări tuturor mamelor!),,,Leve moeder”(Traiască  mama!).Am văzut multă, multă  bucurie adevărată!

Acesta e contextul în care mi-am vieţuit şi eu, cu nesfârşită emoţie, sărbatoarea  ei, a făpturii pe care
 am adus-o pe lume, căreia i-am împrumutat bătăi dintre bătăile inimii mele.După 3 zile şi 3 nopţi în care m-a privit cu ochii trişti şi obrajii arzând de febră, azi a fost sărbătoare!N-a mai ramas nici urma de răceală, nici strop de tristeţe: azi a cotrobăit fără odihnă prin jucării, a hoinărit peste tot, a primit urări, şi tort, şi îmbrăţişări!Azi ne-am bucurat şi singuri, şi amestecaţi într-un puhoi de oameni zâmbitori. E şi ea o Marie binecuvântată, pentru care am primit urări pe  care, dacă le-aş pune cap la cap, aş înconjura lumea cu vorbe şi gânduri fără seamăn de frumoase, urări pentru care sunt recunoscătoare tuturor celor care s-au gândit la ea, şi la noi.I-am urat şi eu tot ce ştie sufletul unei mame să ureze copilui său.Şi o să-I  mai tot urez.Şi  în cuvinte, şi  în gânduri, şi în mângâieri şi în rugăciunile tainice sau rostite aievea.

Azi e sărbătoare.Simţeam eu că ori de câte ori e ziua unui copil ar trebui să fie şi ziua mamei lui, pentru că orice mamă  se bucură, cu siguranţă, mai mult  decât toată lumea la un loc de aniversarea sau onomastica puiului ei!Şi uite că azi, aici, într-o ţară care nu e a noastră, s-a întâmplat să fim sărbătorite  împreună.