S-a încheiat un
an.Cumplit, superb, copleşitor, greu, de neuitat.Entitatea supremă care
rânduieşte destine mi-a scris mult.Şi eu am primit.Totul.Fără ,,de ce-uri”,
fără cercetari lipsite de rost.Fie că m-a durut până la limita vieţii, fie că
m-am temut până la pierderea minţii, fie că am simţit nevoia să urlu de fericire sau am căutat disperată
vorbe omeneşti de recunoştinţă, am trăit de toate, de toate.AM TRĂIT.
În primul rând, am
purtat în mine o minune.I-am dat bătăi dintre bătăile inimii mele.Am ştiut când
mi-am împărţit sufletul în două:o parte a rămas a mea, o parte s-a făcut a
ei!Şi sângele l-am împărţit cu ea, şi toată bucuria mea de a fi(care, dacă ar
fi concretă, ar muta stancile din loc, acolo unde îmi doresc eu să le mute!).Şi
mi-am văzut minunea părăsind lumea caldă
a pântecului meu şi venind în lumea aceasta mare, pentru a o şti şi alţi oameni
care aşteptau să o ştie, să o adore, să
o bucure.Anul acesta este anul care mi-a adus o Evă…şi o Marie.Şi nu îl voi
uita cât va fi să fiu eu!
Pe de altă parte…am tot
muncit.În anul acesta greu.Am trudit.10 şi 12 ore pe zi.Cu toate forţele.Şi cu
tot dragul(habar nu am cum am putut, dar am putut!).Am căutat neîncetat să-i ajut.Să fac să le fie mai uşor.Să îi fac să simtă CUM şi CE învăţăm.Am dat
alte câteva zeci de examene odată cu fiecare elev al meu.Cu unii am plâns, cu
alţii m-am bucurat, în toţi am pus (pic-pic-pic, tic-tac, tic-tac)…inimă!În toţi!
Am încercat fără odihnă
să îi fac fericiţi pe cei iubiţi.Chiar şi atunci când m-am clătinat.În clătinare…
le-am
zâmbit, ca să creadă că e doar un joc.Un joc de-al meu.Fără reguli prea clare.Nimic
nu e mai frumos decât să POŢI să găseşti forţa să îi faci fericiţi pe cei pe
care îi iubeşti!De fapt, nevoia de a-i şti bine e ca o sete cumplită pe care
nu pot să o potolesc niciodată de ajuns.De
ce?Heei, am zis că totul se întâmplă fără,,de ce”!
Am iubit şi în anul
acesta încheiat, aceiaşi oameni pe care i-am iubit şi în anul trecut, şi în
anii dinaintea anului trecut.Aceiaşi oameni…Că aşa iubesc eu… I-am iubit mereu
sincer, fără,,dacă”, fără,,doar dacă”, fără,,pentru că”, fără,,poate”,
fără,,stai puţin să cântăresc dacă e bine sau ce primesc în schimb”.Nu trece
nicio clipă de viaţă fără să ştiu iubirea.E o obişnuinţă ameţitoare şi unică.
In clipe de cumpănă,
răscolitoare şi câinoase ca toate clipele de cumpăna, cred că m-am dezis în
sufletul meu de câţiva dintre cei dimprejur.Fără să-mi povestesc,,de ce”.Fără
să mă înfurii, fără să reproşez.Am ştiut că ar trebui să rămână prin viaţa mea
mai ales cei care ştiu fără dubii ce să creadă despre mine.Despre ce fac, ce
simt, ce vreau, ce trăiesc.Şi, ca de fiecare dată, legea compensaţiei s-a
grăbit să îmi aducă pe neaşteptate alţi
oameni care mi-au mers şi mi-au ajuns la suflet.
Mi-a fost grea fiecare
zi în adâncul meu...toate-toate zilele.Pe toate însă, le-am vieţuit intenţionat
cu trăiri splendide, venite să creeze paradoxul devastator de ,,A FI”. Am învăţat
din toate.De toate.De la toţi, buni şi răi.Ştiu că nu am supărat niciodată,
nicicând voit pe cineva.Nu am încetat să văd neapărat binele şi seninul în
ochii celor cu care mă întâlnesc.Nu mi-am pierdut naivitatea.Am învăţat şi nu
voi înceta niciodată să învăţ…
S-a încheiat un an.Am
inima strânsă.Dar am puterea să îl privesc, Doamne, în ochi, deschis, cu