joi, 29 noiembrie 2012

Rubrică nouă:OASPEŢI-CITITORI-SCRIITORI-ÎNTÂMPLĂRI ÎN CĂUTAREA UNEI (PO)VEŞTI

        Totul a început cu mulţi, mulţi ani în urmă. Era vară, lume multă, care mai de care cu „ifose şi talente”. Minionă, diafană, zâmbitoare, cu poftă de viaţă, pusă pe petrecere…era normal, că doar de aia ne adunaserăm.Deşi eram bărbatul în faţa căruia nu cuteza nimeni să ridice ochii şi căruia i se îndeplineau dorinţele „întocmai şi la timp”, am rămas cu toate cuvintele la nivelul gândului. Mai mult nu am putut…


Au trecut câţiva ani, multişori, până să îmi iau inima în dinţi şi să am curajul să îi spun: „…iţi doresc o zi frumoasă. Ca tine…”.A urmat prima întâlnire. Deşi eram de felul meu în stare să port o conversaţie, acum eram ca…”un elev cu tema nefăcută”. Şi asta mi s-a întâmplat destul de des în prezenţa ei; este şi motivul pentru care de foarte multe ori mi se reproşa că vorbeşte singură şi că sunt „plecat aiurea”. Au urmat şi alte întâlniri, dragoste ciudată pe ici, pe acolo, zâmbete, îmbrăţişări, reproşuri cu gust de neîmplinire…

Într-o noapte, o memorabilă noapte de vară, printre tunete, şoapte de amor, îmbrăţişări, rafale de ploaie, strigăte de dragoste, mângâieri, zvârcoliri, i-am propus să plecăm. Pentru început în vacanţă. „ Ce o să zică lumea?” au fost primele cuvinte care i-au scăldat buzele pline de sărutările mele. Apoi… că nu îşi poate lăsa copiii singuri, că…..nu a vrut cu cerul şi pământul să mă urmeze.

Cine poate şti cum ar fi fost dacă ar fi vrut…

A mai trecut ceva timp. Ne întâlnim, ne iubim…

Acum îmi spune că va veni o vreme când o voi căuta bezmetic, când îmi voi da seama că mi-a schimbat zodia, rostul, menirea, că…
      
…ar fi trebuit să conştientizeze că toate astea se întâmplă. Şi nu de acum. Că sunt un bărbat singur în ciuda a tot ce mă înconjoară şi a tot ce îmi decorează ambientul . Ea nu înţelege că ziua aceea a sosit de mult pentru mine. Nu înţelege că aproape tot ceea ce fac este fals, de convenienţă, de gura lumii(de care şi ea se ferea cândva), de…flori de măr…
E trist să ajungi să tragi o linie, să te întrebi ce ai făcut pentru tine şi să constaţi că totul l-ai făcut pentru ceilalţi, pentru societate, pentru gura lumii….

Am fost poate prea orgolios pănă acum să recunosc că aşa stau lucrurile, dar cred că e timpul să o fac, mai ales că şi în mintea mea radiografia cazului tot aşa arată.

Ştiu şi sunt conştient de multă vreme că este aşa.
Nu ştiu…cât priveşte sărăcia… am copiii…


 P.S.Textele publicate la această rubrică sunt exerciţii de ficţiune ale unora dintre cititorii blogului meu, inspiraţi de unele dintre textele de pe blog sau de întâmplările din viaţa lor.

luni, 26 noiembrie 2012

MESSAGE IN A BOTTLE



       Motto „Un om inteligent poate iubi nebuneşte, dar nu prosteşte!“(J. Giraudoux)

Într-o zi, toate, toate celulele din care eşti făcut o să simtă nevoia prezenţei mele, căci nu te vei mai putea împăca destul cu zilele în care nu fac parte putin din timpul tău.Într-o zi, o să recunoşti în tine dorinţa(nepotolită) de a mă şti undeva, în preajma ta, cu toate gândurile mele fermecate, ai să tânjeşti să îti iau apărarea în faţa vieţii, în faţa morţii, în dreptul bătăilor inimii.Să mă ştii complice la tot ce faci, la tot ce spui, la tot ce eşti…


Într-o zi, ai să cauţi înnebunit un colţ din zâmbetul meu pentru tine, ai să implori ceasornicul să-ţi lase câte o  dimineaţă cu mine şi trăncăneli vinovate în faţa unei ceşti de cafea,.Într-o zi, ai să înţelegi altfel muzica ascultând-o cu mine şi ai să vrei în adâncul sufletului tău să mă inviţi la dans, măcar de sute de ori.

Într-o zi ai să cauţi bezmetic îmbrăţişările la mine, pentru că numai aşa te vei simţi ameţit de linişte.Într-o zi o să ştii că  sunt tatutate în tine multe dintre cuvintele mele care fac parte din tine de când ţi le-am spus.Într-o zi, când ai să te gandeşti mai bine, o să îti recunoşti dependenţa încăpăţânată de mine.O să afli că ai îndurat multe ceasuri năuce fără să ştii că exist şi o să iţi mai aminteşti doar vag, din cand in cand  cum şi cu cine ai trăit până să mă ştii.Într-o zi o să  tânjeşti după forţa cu care te-aş putea împinge spre fericire, o să te înclini smerit  înaintea  minunilor cu care îti pot risipi fără niciun efort tot plictisul  cu care bate  inima ta.Într-o zi, în adâncul tău, ai să mă cerşeşti vieţii, aşa cum sunt eu cu adevărat şi tu nu m-ai ştiut, ai să mă cauţi aşa cum nu ai căutat nimic mai frenetic, ai să te laşi prizonier veşnic intenţiei de a mă avea-toată(de a te şti stăpân deplin pe suflet şi pe trup).Într-o zi ai să înţelegi uluit şi că ţi-am putut schimba rostul, şi zodia, şi menirea…Frumos!Într-o zi vei fi aproape aşa cum am ridicat  eu rugăminţi către cer să mi te lase, şi vei tânji să vorbeşti cu mine despre toate acestea!

Iar dacă se va întâmpla să nu trăieşti ziua aceea, nu mă voi certa niciodată cu tine, şi nici cu mine : ştiu sigur, aşa cum îmi ştiu numele, că toate clipele viitoare ce vor curge prin sângele tău îti vor dovedi, orice le-ai impune tu, că ai trăit sărac, oricâte bogăţii, îmbrăţişări, sărutări, aşteptări, căutări, aflări, întrebări, renunţări, victorii te vor fi traversat.Sărac!Sărac-lipit!

P.S.Atât de sărac, încât nu ştiu pentru ce te-aş mai iubi…

vineri, 9 noiembrie 2012

În visul meu şcoala e prietenoasă!



În nopţile cu lună, de cum mă cufund în somn, visez obsesiv acelaşi lucru: se face că şcoala e un colţ de rai…concret.În visul meu  şcoala e prietenoasă!

Nu există intrare diferenţiată pentru profesori şi pentru elevi, intră cu toţii pe o singură poartă, largă, deschisă către răsărit.Holurile sunt spaţioase, împrietenite cu  desene şi fotografii, pictate pe alocuri de şcolarii mici, aşa cum se pricep ei-stângacii şi uimitorii, şi frumoşii de ei! Clasele sunt mari şi luminoase, cu ferestre dantelate de flori colorate.

În visul acesta, copiii sunt fericiţi!Vin la şcoală cu drag, convinşi că au şansa de a clădi aici, cărămidă peste cărămidă, temelia rostului lor.Sunt curioşi, scânteietori, neobosiţi, politicoşi, dezinvolţi, inspiraţi, energici, respectuoşi, moderni, silitori, preseverenţi, punctuali, şi poartă…o aură indigo…

În acelaşi vis, toţi dascălii au chipuri frumoase(frumuseţea lor vine mereu din interior!), pentru că ei şi-au ales o meserie cu har, sunt toţi Pygmalioni cuminţi, răbdători, îndrăgostiţi de ceea ce clădesc, gândind cu dragoste cum să pună aripi mai colorate miilor de Galatee al caror destin îl zămislesc.Sunt plămăditorii minunaţi de inimi, sunt magicienii care  alcătuiesc suflete, dorindu-şi cu toată fiinţa lor să rămână modele, amintiri frumoase pentru toţi elevii lor!

Şi, ce să vedeţi, se făcea că  şcoala asta avea si unul sau mai mulţi conducători(poate li se spune directori, manageri…nu mai ştiu exact cum!).Sunt oamenii cei mai de seamă dintre toţi, pentru că ei ştiu cel mai bine să fie prieteni, profesori, parinţi, şefi.Nu se vaită, nu cârcotesc, găsesc soluţii, caută, cer, află!Şi mai ales, ei ştiu să zâmbească!!!!Tuturor!Fără preferinţe şi fără diferenţe!Cu înţelepciunea, modestia, omenia individului deştept!Fără ranchiună, fără resentimente bizare!Ei ştiu să aprindă lumina în clădire, în clase, pe holuri, în sufletele celor pe care îi conduc!Vin primii în şcoală şi pleacă cei din urmă, trudesc mereu cu zâmbetul pe buze! Au… ATITUDINE!!

În lumina visului meu îndrăzneţ, îi vedeam clar şi pe ei,   părinţii elevilor: sunt coechipieri de nădejde.Nu se lasă mai prejos!Pun umărul şi înalţă frumoase curcubeie între ei şi noi.Se îngrijesc apoi cu mare grijă de culorile lor…Câtă lumină curată!   

O stea îmi veghează somnul…şi visul…şi visele…şi mi-aş dori cumva să nu se reverse zorii şi să nu mă despart nemilos de şcoala mea din vis…de şcoala mea din rai…

P.S.După toate acestea…e cazul să caut urgent un tălmăcitor de vise!

miercuri, 7 noiembrie 2012

Cred că mâhnirea are culoarea gri...



 Astăzi un copil mi-a spus că am ,,ceva negru la ochi”şi m-am cercetat în oglindă pentru prima oară în ziua aceasta: erau cearcăne.Adânci.Cenuşii.De nesomn.De mâhnire.

De câtăva vreme cerul mi se pare fumuriu, zilele  ticăie plumburii,  cred că inima mea  bate cenuşie şi tot sângele meu a fost gri…Sunt mii de gânduri sure care s-au tot adunat şi  mi-au pus cearcăne sub ochi.

Visez o lume în care oamenii să spună curat exact ce gândesc, deopotrivă rele sau bune, în care să încercăm să găsim calea de a explica simplu, cu bunătate şi răbdare ceea ce ne macină clipele.Să nu ne lăsăm îmbolnăviţi de un subiectivism exacerbat.Niciodată!Să nu simţim nevoia să emitem răutăţi!Nu vom fi nici mai fericiţi, nici mai norocoşi făcând asta!Să nu privim spre alţii când încercăm să aflăm un vinovat pentru orice rid apărut fără veste în mijlocul frunţii.Să nu interpretăm anapoda, să nu percepem greşit, să nu purtăm ţepi de arici…Să nu ne încrâncenăm.

 Storurile ferestrei nu-mi lasă niciun colţ de lună…Sufletul meu se ghemuieşte într-un colţ de odaie cu genunchii la gură, convins că toate trec, aşa cum e să fie drumul lor prin lume.Chiar dacă drumul lor trece neînţeles  prin inima mea cenuşie…