joi, 19 mai 2011

Despre o ploaie oarecare...


Joi, 19 mai, trecut de ora 16...E ora de lb.română  la clasa a V-a.La etajul al doilea, unde e sala de clasă în care am oră,  niște copaci freamătă, într-o risipire de vânt.Îi observ din când în când, cu un colț de privire, dar noi vorbim despre subiect și despre predicat, iar ei și foșnetul lor încearcă să capteze atenția mea și a copiilor, împiedicând reamintirea unor cunoștințe necesare pentru obținerea unor note bune la teză.

Trec minutele, amețite de substantive, verbe, creioane colorate, răspunsuri ferme sau ezitante, și...deodată, cerul vuiește de tunete grele și se trezește biciuit de fulgere colosale!În clasă, stupoare!Interjecțiile din caiete năvălesc în glasurile elevilor mei și în aerul prevestitor de furtună: aaaa!uaaaau!!!e-eee!!!  Mă înfioară și pe  mine vocile  lor: e uimirea copilarească, unică, atât de frumoasă, e un entuziasm nestăpânit, molipsitor,  în fața unei ploi de vară, răsărite pe neașteptate la fereastra clasei lor, în timpul orei de limba română!!!Zâmbesc spre ei și spre ploaia din fereastră...și abandonăm pentru câteva clipe exercițiile și grijile pentru teză. Ploaia se pornește, uluitoare, curată, țesând cerul, pământul, verdele nenumăratelor frunze de salcâm, și exercițiile noastre recapitulative pentru teza de săptămâna viitoare, într-o pânză de argint!Năvălim la fereastră, și eu,  și ei, și privim vrăjiți pânza fermecată de ape.Îi ascultăm cadența și ne minunăm de nuanțele cerului!Le spun că, deși e atât de încruntat de  griuri morocănoase, poate că până la pauză  vom zări curcubeul...Apoi revenim la locurile noastre, la caiete și analiză gramaticală, trăgând din când în când cu ochiul  spre fereastră, unde ploaia strălucește risipind alte voci nedeslușite prin lume  și speranța că în urma ei  cerul va ști să zâmbească.

După pauză, mă întorc în clasă – aceeași clasă, aceiași elevi, aceleași ferestre de unde priviserăm împreună cerul, copacii și ploaia, în ora precedentă.Primul vorbește(ca de obicei)cu o urmă de regret în glas,  Costin:,,Doamna, nu a apărut curcubeul!!”.Privesc preț de o clipă spre fereastră : într-adevăr,  curcubeul nu a venit...nici azi...

 Mai târziu, pornesc spre casă, cu lacrimi în ochi, sub umbrela mea cenușie..Îmi stăruie în minte dezamăgirea elevilor mei care nu au găsit curcubeul după ploaie, așa cum le spusesem eu că va fi...Și îmi dau seama că nici eu nu am mai văzut de mult curcubeul, deși  îl aștept  undeva, în sufletul meu speriat de ploi și fulgere, și cel mai adesea aș da fără să ezit tot ce am, ca să-l zăresc strălucind  adevărat doar pentru mine, fie și pentru o clipă în urma unei ploi... oarecare!  

vineri, 13 mai 2011

Si eu, si ea - răvășite de vânt, de soare, de zâmbet, de iubire...


E un obicei binecuvântat, ca de 1 Mai să alerg cu sufletul tremurând tulburat la o întâlnire vrăjită. Nimic nu mă poate face să renunț la întâlnirea aceasta, căci o așteaptă de ceva vreme și bătăile inimii mele, și ochii mei, și tălpile goale, și palmele, și părul dornic de răvășiri de vânt!!! E un obicei îndrăgit ca de 1 Mai să o caut, să-i duc ei bătăile inimii mele, scânteierea aurită a ochilor mei, cadența ușoară a tălpilor mele, atingerea palmelor mele, răvășirea părului și a tuturor gândurilor pe care le port ... E un obicei frumos să-mi duc sufletul la întâlnirea aceasta, căci sufletul meu moare și înviază de bucurie când aude vocea ei...E un obicei copleșitor ca 1 Mai să mă întâlnesc pentru întâia oară într-un an cu marea!

Anul acesta ne-am întâlnit în Olanda, la Zandvoort: amândouă, și eu- și ea,   răvășite de vânt, de  soare, de zâmbet, de iubire...Mă înfioară prezența ei, mă cutremură și mă sărăcește de cuvinte.Așa că orbecăi printre vorbe, încercând să așez clipele petrecute acolo în câteva rânduri, spre a le nemuri...Au fost zile poleite de lumină, în care am cutreierat țărmul, m-am risipit cu nisipul, m-am visat amestecată  cu scoicile, am adiat cu ierburile înalte de pe țărm, m-am înălțat cu pescărușii, încercând să sorb măcar un strop de senin, pentru clipele în care în mine se vor frământa furtuni și ploi...Iar nopțile am întârziat pe plajă, amețită, fericită să o aud fremătând, spunându-ne povestea nemuririi, a neliniștilor înspumate, povestea unică pe care o aud numai sufletele care sunt vii...

Hotelul a fost transfigurarea concretă a  adjectivului ,,primitor”, ademenindu-ne  cu restaurantul plasat în vecinătatea imediată a scoicilor și a pescărușilor, piscine interioare sau exterioare, ferestre  împrietenite cu glasul valurilor...Un loc asortat cu marea și cu dorințele noastre...

Dacă închid ochii, îmi pot aminti și acum graba tălpilor mele în căutarea apei, pot simți aerul vrăjit de pe faleză, pot gusta nisipul lipit de buze, pot auzi ritmul divin al sosirii valurilor ce se sparg la țărm.Da, le pot auzi, simți și trăi și acum, deși m-am întors în orașelul acesta  asaltat de ploi reci, la treburile mele, la alte obiceiuri mai mult sau mai puțin vrăjite.Da, da, dacă închid ochii, pot simți adierile mării, pentru că uneori mă imaginez  și eu ca pe o mare...o mare de gânduri: unele care tremură în larg, și nu îndrăznesc să pornească spre mal, câteva iși  croiesc  drum către nisipul aurit, în lumina țărmului , iar altele grele, sunt scufundate în prea-adâncuri, pentru  vecie, poate... 










joi, 5 mai 2011

Rotterdamul-o lecție de arhitectură...și atât...


Am așteptat cu drag întâlnirea cu  Rotterdamul, preconvinsă fiind că e  un spațiu tulburător…Am mers acolo să caut emoții, am așteptat trăiri noi și m-am mirat că sufletul meu nu a rezonat preașteptărilor.Nu aș putea spune de ce, poate nedreptățesc acest loc ultrasofisticat, dar din perspectiva subiectivă a trăirilor mele, nu pot exprima decât admirația  simplă pentru un loc modern, conturat impecabil din punct de vedere arhitectonic, admirație nedublată de nicio urmă de entuziasm-mă gândesc doar că e un loc desăvârșit, fără nicio imperfecțiune, ce pare desenat de un arhitect genial, care nu i-a putut insufla  însă și vrajă…   


 Este al doilea oraș ca importanță și dimensiune din Olanda, unul dintre cele mai mari porturi ale lumii, o adevărată metropolă europeană,  așezat pe Niewe Maas sau Meuza cea nouă, marele braț al deltei comune a Meuzei cu Rinul. Orașul  a fost întemeiat undeva spre sfârșitul sec.al XIII-lea, deci ca atestare, este un oraș vechi, cu tradiție.Chipul Rotterdamului  de azi, refăcut complet după distrugerea sa în ultimul război mondial, sfidează  categoric vârsta sa: e, fără îndoială, un loc spectaculos- un amestec ingenios de sticlă și oțel, clădiri noi, forme aerodinamice, unele părând să ignore gravitația… Există în oraș  23 de cartiere,  toate cu o urbanizare ultra-modernă prin intermediul a numeroase poduri și tuneluri.

Locul cel mai interesant din oraș, mi s-a părut Erasmus Bridge-cel mai nou pod din Rotterdam, numit de localnici ,, Lebăda”, datorită culorii albe și a formei sale.Plimbarea pe imensul pod alb, într-o spulberare aproape nepământeană de vânt, mi-a provocat ceva bucurie și m-a decis să concluzionez că Rotterdamul e un oraș alcătuit cu sclipire de geniu …

Centrul orașului e animat de tineri…prea haotici, prea euforici, cu ochi exoftalmici, parcă…ce îmi provoacă teamă.Nu par să dețină controlul asupra gesturilor lor, influențate de alcool sau de droguri.,,Ambulanța” vine adesea rapid, pe motocicletă, paramedicii par familiarizați cu solicitările în stradă pentru consum excesiv de  nu-contează-ce. 

Colindăm străzi, alee, fotografiem clădiri amețitoare…dar entuziasmul nu coboară în sufletul meu.Mă simt ca la o lecție despre arhitectura impecabilă, pe care mi-o predă sigur pe el un profesor perfecționist, genial, dar care nu știe deloc să…zâmbească, să ne privească în ochi,  sau  în suflet…